În 2007 am participat, la Budapesta, la concertul Roger Waters din turneul Dark Side Of The Moon. În acea perioadă căutam să fiu cît mai critică vizavi de limbajul muzical, de performanţa artiştilor, şi căutam cu tot dinadinsul autenticitatea. Tot concertul am încercat să mă păstrez distantă, să observ mai mult decît să simt elementele din care era compus show-ul. În cele din urmă, la final, am cedat şi am cîntat alături de toţi ceilalţi „Comfortably Numb“. Mi s-a părut peste puterile mele să nu admit că muzica aceasta face parte din mine, într-un mod care întrece mijloacele teoriei şi ale criticii. Timp de un cîntec, am făcut parte dintr-o mare comunitate a celor care ştiau versurile, vibrau odată cu ele, se pierdeau în interiorul lor. Nu cunoşteam pe nimeni în masa aceea de oameni, dar noi toţi cunoşteam „When I was a child I had a fever / My hands felt just like two balloons“.

Momentul acela de la Budapesta a însemnat ceva anume în dezvoltarea mea ulterioară. În primul rînd, era primul dintr-o serie de concerte la care am asistat în afara ţării, lucru complet inaccesibil părinţilor noştri; primul eveniment prin care marcam independenţa financiară şi, totodată, împlinirea unui ideal gestant din generaţiile de dinainte. Cu timpul, am deprins metoda urmăririi unor artişti anume, informarea vizavi de festivaluri, am înţeles cum funcţionează mecanismul – transport/cazare/bilet/bere/tricouri – şi, încet-încet, m am deprins cu ideea de entertainment, renunţînd treptat la cenzură/interdicţie. Dar acela a fost primul concert care a pus în funcţiune mecanismul de adaptare la limbajul muzical social contemporan.

Avansînd în această lume, m-a înspăimîntat într-o vreme nebuloasa de mici şi din-ce-în-ce-mai-mici comunităţi înfiripate în jurul unor idei care amestecă modul de trai cu gusturile muzicale. Probabil, mintea mea fiind plină de cărţi de mitologie şi cvasi-teorie muzicală, asocia publicul restrîns cu iniţierea autentică, drept care mi se părea că doar în astfel de locuri se mai poate percepe sau întîmpla muzica adevărată. Teama venea din recunoaşterea faptului că atît educaţia mea, cît şi existenţa mea de pînă atunci erau complet exterioare acestor enclave, iar eu aş fi putut fi lipsită de mijloacele adecvate de a înţelege ceea ce se petrece în muzica aceea.

Pe parcursul acestui drum, m-am forţat să uit multe dintre piesele care-mi marcaseră copilăria, adolescenţa, anii de studiu. Miza era în continuare adaptarea la noul mediu sonor, lărgirea cunoaşterii muzicale, dezvoltarea unui limbaj personal de exprimare prin intermediul sunetelor. Mi-am anulat nostalgiile, mi-am pus la îndoială gustul. Am absorbit tot ceea ce am găsit în cale, încercînd să înţeleg sistemul, referinţa culturală din care vine muzica aceea, necesitatea sa de a exista, nevoile cărora le răspunde. Îmi amintesc că, odată, la un concert, unul dintre muzicieni a dat ca bis un cover după Massive Attack şi cineva de lîngă mine a comentat: „E bine să mai recunoşti şi melodia“.

În momentul în care mi s-a părut că nu mai pot face nimic şi am cedat propriei mele oboseli de a căuta şi raţionaliza experienţa muzicală, emisiunile mele de la radio s-au transformat şi s-a întîmplat un fenomen asemănător celui petrecut la Budapesta: am găsit o limbă comună cu publicul. Am acceptat înăuntrul acestui limbaj fiecare cîntec, fiecare voce care se lipise de auzul meu, fără să mai fac diferenţieri între artişti, fără să-i mai valorizez în funcţie de anul în care trăiseră sau casa de discuri unde semnaseră. Abia în acel moment a apărut senzaţia că rezonăm cu toţii, nedefinibil, cu aceleaşi stări emoţionale. Din nou, muzica era liantul dintre noi, într-un mod mult mai subtil şi, întrucîtva, misterios.

Muzica îşi face efectul pe îndelete, pe tăcute, aş putea spune, iar noi nu mai apucăm să descoperim, să ne însuşim această experienţă. Uneori, viaţa însăşi te-a absorbit atît de tare încît ai uitat cum e să petreci cîteva ore ascultînd, pur şi simplu, fără nimic altceva de făcut. Chiar şi dorinţa de a relaţiona onest cu arta aceasta are limitele sale… poţi deveni ori prea snob, ori prea singur. Dar, da, dincolo de comunităţi, topuri, mode şi PR stă această stare de comunicare posibilă doar prin intermediul ascultării atente, conştiente a muzicii. Nu critici, nu valorizezi, nu cauţi să fii prea stimulat, doar asculţi. Şi cred că emoţia reală în spaţiul acesta se naşte.

Caut acum momentele rare în care se poate petrece schimbul acesta. Nu ştiu dacă ce ascult are o importanţă atît de mare, dacă mi-e cunoscută muzica sau nu. Ca şi la Waters, ca şi la radio, cel mai mult contează disponibilitatea mea de a renunţa la ceva, aparent dinainte ştiut, simţit, întîmplat. Pare simplu… 

Maria Balabaş realizează emisiunea  Dimineaţa crossover la Radio România Cultural şi va publica Whole Lotta Love la Casa de pariuri literare.