În anul 1966, Academia Suedeză acorda Premiul Nobel pentru Literatură în comun scriitoarei germane de origine evreiască Nelly Sachs, stabilită în Suedia în 1940, și scriitorului israelian Shmuel Josef Agnon. În acel an mai fuseseră propuși, printre alții: René Char, Heinrich Böll, Jorge Luis Borges, Louis Aragon, Samuel Beckett, Miguel Angel Asturias, Anna Ahmatova. M-am întrebat de ce Nelly Sachs nu l-a avut ca partener de premiu pe Paul Celan, de altfel buni prieteni. Răspunsul l-am găsit în arhivele Academiei Suedeze, unde am citit că o astfel de propunere a existat, venită din partea lui Henry Olsson, membru al Academiei. Propunerea nu s-a bucurat, însă, de sprijinul nici unui alt membru. Dimpotrivă, există o notă în protocolul Premiului din acel an în care se menționează: „Comitetul nu este convins că opera lui Celan motivează acordarea premiului”.

 

Pînă la acea dată, Celan publicase, totuși, Mohn und Gedächtnis (1952, Mac și memorie), unde era inclusă și celebra „Todesfuge” („Fuga morții”), Von Schwelle zu Schwelle (1955, Din prag în prag), Sprachgitter (1959, Gratii de vorbă) și  Die Niemandrose (1963, Roza nimănui). În 1958, Celan primise Premiul pentru Literatură al orașului Bremen, în 1960 prestigiosul Premiu „Georg Büchner“, acordat de Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung, iar în 1964 Premiul pentru Literatură al landului Nordrhein-Westfallen. (Soarta a vrut ca ziua în care Paul Celan a fost înmormîntat să fie aceeași cu ziua în care Nelly Sachs a încetat din viață: 12 mai 1970.)

În anul 2001, cunoscuta revistă pariziană Europe dedica numărul din ianuarie-februarie lui Paul Celan. Cu această ocazie, redacția revistei, prin Fernand Cambon, constata că puțini sînt poeții despre care să se fi scris atît de multe eseuri, studii critice și articole ca despre Paul Celan. Cambon estima că nu există săptămînă în care, undeva în lume, să nu apară un text despre poet, că nu există lună în care să nu se publice o carte despre acesta și că nu există an în care să nu se organizeze colocvii și simpozioane dedicate operei lui Celan. Cît despre Academia Suedeză... Sigur este că poetul ar fi avut astăzi cel puțin un susținător: Anders Olsson, poet, traducător, profesor de literatură la Universitatea din Stockholm, membru al Academiei Suedeze și președinte al Comitetului Nobel, pînă nu demult secretar permanent al Academiei. Anders Olsson este fără îndoială expertul numărul unu în Suedia în materie de Celan, căruia i s-a dedicat în ultimii 40 de ani. Academicianul Olsson îl consideră pe Paul Celan drept cel mai important poet de după al doilea război mondial.

Faptul că istoria evreilor, tradiția evreiască și cultura hasidică impregnează opera poetică a lui Celan este evident, de la primul volum de versuri pînă la ultimele poeme cu motive din Ierusalim. Tema evreiască se conturează poate cel mai pregnant în Die Niemandsrose. Volumul este dedicat memoriei lui Osip Mandelștam. Unul dintre poeme îi este adresat lui Nelly Sachs, în timp ce altul poartă ca motto cuvintele Marinei Țvetaeva: „toți poeții-s jidovi”. Volumul cuprinde referiri la legenda evreiască medievală a Golemului, la Scutul lui David, la simbolistica literelor ebraice.

Nu putem vorbi despre Paul Celan fără a aminti relația acestuia cu limba germană: deopotrivă limba maternă, limba călăilor naziști și limba în care poetul și-a compus opera. Poezia i-a ieșit în întîmpinare și i s-a adresat în limba germană și nu este exclus ca el să fi utilizat această limbă ca armă împotriva ucigașilor părinților săi. Se poate totodată – așa cum sugera scriitoarea Eva Ström cu ani în urmă, într-o discuție cu academicianul Anders Olsson la Institutul Cultural Român de la Stockholm – ca poezia lui Celan să fie un act de protest împotriva celebrei afirmații a lui Adorno că a mai scrie poezie după Auschwitz ar fi un act de barbarie. Creația poetică a lui Celan demonstrează că – dimpotrivă – este absolut posibil să îmbraci coșmarul într-o formă poetică. Întrebat la începutul carierei cum de mai putea scrie în limba germană, Celan a răspuns: „Numai în limba maternă poți să exprimi propriul tău adevăr. Într-o limbă străină poetul minte”. Celan nu s-a mulțumit doar să se folosească de limba germană. Ambiția lui a fost s-o modifice, dîndu-i o nouă formă. Așa cum remarca Anders Olsson în cartea sa Ordens asyl (Azilul cuvintelor), germana a fost „...o limbă pe care Celan s-a simțit obligat s-o înnoiască pentru ca mai apoi s-o conserve și s-o murdărească pentru ca mai apoi s-o  purifice”. Holocaustul a fost o detunătură care a zguduit existența și limbajul lui Celan, dar care a dus la recrearea unei poezii de o frumusețe pînă atunci necunoscută. Celan își scrie poezia prin prisma unei situaţii-limită și o face, așa cum el însuși spunea despre sine, de parcă ar fi fost ultimul poet.

Am făcut cunoștință cu opera lui Paul Celan abia după ce am ajuns în Suedia, la începutul anilor ʼ80. La Facultatea de Limbi Germanice din București, acolo unde mi-am făcut studiile într-o perioadă de oarecare deschidere a României către marile valori universale (perioada celei de-a doua jumătăți a deceniului 6), nu țin minte să ni se fi vorbit despre Paul Celan. Aș vrea să mă înșel, dar cred că nici astăzi interesul pentru el nu este foarte mare în țara natală. Sînt și excepții: studiul lui Petre Solomon despre dimensiunea românească a poetului, cărțile profesorului Andrei Corbea, inițiativa lăudabilă a Editurii Polirom de a publica o ediție integrală a operei poetice, într-o traducere de excepție a poetului George State, precum și expoziția realizată acum cîțiva ani de Muzeul Național al Literaturii Române. Sînt sigur că lista este mai mare, după cum tot atît de sigur sînt că Celan, cu toată faima sa internațională, nu se bucură în România de același interes de care se bucură alți scriitori exilați, care au scris și ei în alte limbi decît româna, ca de exemplu Cioran, Eliade sau Eugen Ionescu. Prin asociere cu Paul Celan mă gîndesc la Herta Müller, singurul scriitor născut în România care a primit Premiul Nobel pentru Literatură și a cărei recunoaștere internațională o depășește cu mult pe cea din țara natală. Tot la ICR Stockholm am organizat în anul 2013 o dezbatere despre autorii români din exil, despre importanța bagajului cultural și identitar pe care o are venirea dintr-o altă cultură, despre modalitățile diferite de expresie ce decurg din apartenența la două sisteme diferite. Este exilul o parte a literaturii române? Aparțin Paul Celan și Herta Müller patrimoniului cultural românesc? Iată întrebări care își așteaptă răspunsul…

Dan Shafran este traducător și mediator cultural. Este director fondator al Institutului Cultural Român de la Stockholm.

Foto: wikimedia commons