Privind-o din afară, medicina pare a fi o profesie care necesită multă răbdare: anii de studiu sînt numeroși și dificili, se lucrează cu oameni aflați, poate, în cel mai vulnerabil moment al lor, se tratează boli a căror evoluție ridică uneori probleme. Din interiorul acestui domeniu, poate fi vorba numai despre răbdare sau sînt multe altele la mijloc, mai importante? Ce v-a chemat spre medicină? De ce însușiri credeți că este nevoie pentru a fi un medic bun?

Atunci cînd vorbim despre chemare, ne așteptăm să auzim răspunsuri de genul „dorința de a salva vieți” sau „dorința de a cerceta și a descoperi lucruri care să-i ajute pe oameni”. În realitate, pe mine m-a mînat dorința copilărească de a călca în locuri care, la vîrsta de 6-7 ani, cînd am vizitat biblioteca și amfiteatrul Facultății de Medicină UMF „Carol Davila” din București, mi s-au părut fantastice și sacre. Cred că 25 de ani din viața mea am crezut că numai „cei aleși”, o comunitate cu niște standarde înalte morale, cu un nivel de cultură greu de imaginat, un fel de Bălăceanu-Stolnici, intră în această lume. Pentru mine, ceea ce înțelegem astăzi prin VIP și „influencer-i” erau oamenii care populau acele minunate săli. 

Așa că mi-am dorit să fiu medic de la vîrsta de opt ani. Am avut un moment de ezitare în clasa a douăsprezecea, după care, în primii doi ani de facultate, am fost dezamăgită: partea teoretică nu mi-a plăcut, deși am avut note foarte mari pentru că eram genul tocilar. Am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii medic începînd cu anul trei, cînd am ajuns în spitale și la patul bolnavului. Umbla o vorbă printre noi, studenții, că dacă nu-ți place Semiologia nu ai ce căuta la medicină; după 20 de ani de experiență aș putea să zic că, într-adevăr, așa este. 

Ca să fii medic în primul rînd trebuie să ai răbdare, pentru că vreo 10-11 ani din viață practic noi nu am cîștigat (vorbesc de generația mea). Am trăit pe spinarea părinților, în cazul meu un inginer și o profesoară ajunși pensionari, care au fost împotriva alegerii mele de a urma medicina, motivînd că nu voi avea o viață, nu voi cîștiga și voi avea cu greu un loc al meu din pricina nepotismului care există în domeniu. 

Dar, pe lîngă răbdare și perseverență, îți mai trebuie un lucru foarte important: empatie; pentru că lucrăm cu oameni care nu sînt fericiți, care au o problemă și care au un motiv (medical) de a fi frustrați. Din păcate, educația de la noi din țară nu ne învață să ne ținem aceste frustrări și aceste supărări pentru noi, lucru care se vede și în obiceiul nostru de a înmormînta cu bocitori. Noi sîntem latini balcanici extrovertiți și, de multe ori, ajungem la camera de gardă pentru că ne simțim singuri acasă și somatizăm. Altă piatră de încercare e atunci cînd pacienții și medicii ajung în stări conflictuale agresive, care în alte țări nu există, nici măcar în trafic. Pe de altă parte, nici educația medicală pe care o primim noi, cadrele medicale, nu ne învață prea multă psihologie, nu ne învață cum să ne facem plăcuți de oameni, cum să ne adresăm, cum să-i facem să aibă încredere în noi, cum să reacționăm atunci cînd nu au încredere. Mulți dintre noi, din păcate, se consideră insultați atunci cînd un pacient dorește second opinion, pentru că noi, ca breaslă, sîntem foarte orgolioși. Și asta strică dacă vrei să fii un medic bun; măcar din cînd în cînd trebuie să mai lași orgoliul deoparte. Medicina ca profesie nu este despre tine, este despre alții. 

Este o balanță foarte fină între tine și alții/pacienți pentru că, de fapt, a fi medic este o meserie, remunerată, efectuată într-o fereastră de timp specificată într-un contract, în anumite condiții, care ar trebui să fie civilizate și pline de respect, iar cînd îți dezbraci halatul trebuie să te dezbraci și de toate problemele de la locul de muncă, la fel ca în orice altă meserie; trebuie să te duci acasă, la viața ta personală, la familia ta, fără să fii încărcat cu problemele de la muncă. Acest lucru, de multe ori, nu este cu putință în domeniul medical, tocmai pentru că lucrezi cu oameni aflați în situații delicate și, de multe ori, întîlnești cazuri cu un deznodămînt nefast. Așa că, în opinia mea, un medic bun trebuie să aibă un echilibru interior, multă forță spirituală și neapărat lucruri în afara meseriei care să-l încarce pozitiv. 

  

Au fost momente, în cariera dumneavoastră, care să vă pună din greu răbdarea la încercare? Cum le-ați depășit?

Cel mai greu moment din viața mea a fost atunci cînd am terminat rezidențiatul și m-am trezit șomeră. Am lucrat timp de mai bine de un an ca voluntar în spital, iar serile mi le petreceam ca telefonistă și secretară în cadrul programului „Stop fumat!”, pentru a cîștiga niște bani. După un an am dobîndit cu greu, după moartea mamei mele, un post universitar și apoi am mai așteptat încă un an pînă cînd am avut integrare în spital. Deci, practic, pînă la vîrsta de 32-33 de ani am fost o adolescentă întîrziată, locuind sub acoperișul părinților și mîncînd mîncarea pe care mi-o puneau ei pe masă. Au fost doi ani foarte grei, cu multe incertitudini, cu multă nesiguranță, fără distracții, fără prea multe lucruri care să mă încarce pozitiv, pentru că nu aveam bani și pentru că nu am înțeles să-mi fac slujba altfel și să fiu remunerată altfel decît în baza unui contract. Apoi au urmat alți ani grei pînă în 2015, cînd în sfîrșit salariul unui medic a ajuns la o sumă care să îi permită unui om să se întrețină singur, să ducă o viață cît de cît civilizată și să iasă din adolescență. Momentele cele mai grele, urîte, pe care le-am trăit din punct de vedere profesional au fost atunci cînd am dat am dat concursul pe postul de asistent universitar și apoi, aproape 10 ani mai tîrziu, concursul pe postul de șef de lucrări. 

Un alt moment profesional dificil a fost cînd am devenit pasionată de acest domeniu nou, somnologia, și cînd am înțeles că în România, dincolo de tot ceea ce m-a învățat șeful meu, nu mai puteam progresa. Am plecat în 2008, pentru prima dată, la un curs în străinătate. Am avut timp de cîteva zile atunci sentimentul că sînt cel mai prost om din lume: nu înțelegeam nimic din ceea ce mi se preda (acum, privind în urmă, îmi dau seama că erau doar niște noțiuni de bază) și aveam și bariere de limbaj pentru că nu mai avusesem ocazia să exersez limba engleză. După acest moment, au urmat multe altele asemănătoare, vreme de mulți ani mi-am investit aproape în totalitate veniturile în cursuri și pregătiri în străinătate. Trebuie să recunosc că mentalitatea străinilor cu care am venit și vin în contact m-a schimbat și m-a cizelat foarte mult, nu numai din punct de vedere științific, ci și pe plan personal: spiritual, educațional, cultural. Am mai avut un moment de răscruce în 2010 cînd, după un stagiu în Germania, lucrînd în clinica unui om și profesor minunat, am decis să mă reîntorc în țară: să încerc să schimb lucrurile aici, să aplic tot ceea ce am învățat și să nu emigrez.

  

Oamenii au răbdare, în general, cînd se îmbolnăvesc? Vă ascultă, urmează ce le spuneți, sau tendința e să nu mai fie atît de atenți, de îndată ce se simt mai bine?

Oamenii în general cînd se îmbolnăvesc cu adevărat sînt foarte speriați și panicați. Au tendința să pună viața lor și deciziile lor în mîinile tale, ceea ce iarăși este greșit. Pentru că fiecare trebuie să își facă și să își asume alegerile și fiecare pacient are cel puțin două opțiuni: aceea de a face ce îl sfătuiește medicul și aceea de a nu face ceea ce este sfătuit, fără a mai spune că, oricum, și din punct de vedere medical pot exista mai multe opțiuni. 

Spun „oamenii cînd se îmbolnăvesc cu adevărat” pentru că, din păcate, datorită lui „doctor Google” avem o mulțime de persoane care nu sînt bolnave sau grav bolnave, avem multe persoane care somatizează, dar care își doresc neapărat să se prioritizeze. Unii s-au prioritizat zeci de ani după cum știți, oferind recompense financiare, alții se prioritizează prin scandal și agresivitate în camera de gardă. Întotdeauna într-o cameră de gardă pacientul cu adevărat bolnav este ghemuit într-un colț si tăcut, iar cei care sînt cu gura mare sînt în general pacienții care nu au nimic și care, ca urmare a scandalului - pentru că personalul medical și așa este stresat și plin de anxietate și trebuie să fie capabil să-i consulte și pe ceilalți care urmează -, de multe ori în mod greșit sînt prioritizați în dauna celor cu adevărat bolnavi. Dacă nu am mai face acest lucru și am acționa sancționînd aceste situații agresive conform legii, le-am face un mare bine celor care sînt cu adevărat bolnavi și au nevoie de noi. Din păcate, acest lucru este foarte greu pentru că personalul medical, mai ales atunci cînd este mult subdimensionat ca la noi în țară, trăiește într-o presiune îngrozitoare, atît din partea sistemului și superiorilor, cît și din partea pacienților și a întregii societății, astfel încît alege să nu își mai bată capul cu acest tip de „nimicuri”.

Într-adevăr oamenii, odată tratați, cînd se simt bine, au tendința de a renunța la tratament. De aceea în străinătate de multe ori casele de asigurări plătesc cadrele medicale pentru a ține prelegeri și cursuri prin care să facă educație pacienților, pentru a îi stimula pe aceștia să aibă interacțiuni interumane (acum nu mai este posibil acest lucru), să-și împărtășească experiențele, să știe la ce să se aștepte de la boală și cum să acționeze. O parte foarte importantă a relației medic-pacient este educația, educația stă la baza prevenției. Din păcate, la noi nu există deloc timp pentru acest lucru, medicul practic îndeplinind atribuții de secretară, registrator, curier, recepționer. Guvernanții noștri nu au înțeles că, de fapt, ar fi mai ieftin să plătești un personal supracalificat precum cel medical pentru a își face doar treaba pentru care s-a pregătit atîția ani și să plătești mai ieftin un personal mediu ca să facă celelalte activități. În traducere, după ce că sîntem puțini, mai sîntem și prost folosiți și agresați și apoi ne mirăm că sistemul sanitar este la pămînt și că mor oameni care nu ar trebui să moară. Pe de altă parte, toți ar trebui să înțelegem că moartea face parte în mod natural din ciclul vieții, că medicul nu este Dumnezeu și că nu poate da viață atunci cînd ea se termină. Sigur că un medic din altă țară, SUA, Germania, cu aparatura de acolo, cu pregătirea de acolo și cu faptul că este lăsat să-și facă meseria, ar putea face cu siguranță mai multe pentru pacienții noștri decît putem să facem noi adesea. Evident că acolo unde avem o asistentă la cîțiva bolnavi, aceștia sînt mai bine îngrijiți, decît acolo unde avem o asistentă la 40-50 de bolnavi. 

Pe de altă parte, iarăși, este în cultura noastră să învinovățim pe altcineva pentru tot ceea ce ni se întîmplă rău, iar dacă moare cineva noi credem cu tărie ca întotdeauna există un responsabil. Uneori așa este, alteori nu este așa, însă trebuie să fim foarte bine pregătiți ca să distingem între cele două; pentru că eu, de exemplu, nu i-aș explica nici manichiuristei cum trebuie să îmi îngrijească unghiile, și nici mecanicului cum trebuie să-mi repare mașina, în timp ce nouă, medicilor, ni se explică mereu de către cei fără educație medicală ce ar trebui să facem, unde am greșit etc.

Sînt importante și clipele de nerăbdare în medicină? Poate dorința de a mai sări peste niște etape, curajul de a încerca un tratament nou? Ați avut astfel de experiențe?

În medicină lucrăm după ghiduri și protocoale, sînt foarte importante, în zilele noastre au devenit un instrument legal. Cu ani în urmă, într-adevăr, simțul clinic conta mult mai mult și mai ales la noi în țară fiecare putea să-și dea cu părerea și să încerce ceea ce i se năzarea. Din păcate încerca, dar nu își asuma, în marea majoritate a situațiilor. Acum acest lucru nu mai este cu putință, medicina a devenit standardizată pentru că în ultimii ani știința a luat foarte mult avînt; adevărat că nu suficient avînt încît să știm lucruri despre boala care ne bîntuie zilele astea, din păcate. 

Experiența personală, deși unii au un simț clinic foarte bun (dar nu există metode obiective de cuantificare a acestui simț clinic, deci nu putem ști cine îl are cu adevărat și cine doar crede că îl are) cîntărește mult mai puțin decît un studiu clinic, care implică un design să îi zicem matematic și niște concluzii matematice, de genul alb sau negru, rar cu nuanțe de gri. Eu sînt genul de persoană încăpățînată și tenace, dar cu îndoieli și incertitudini; am început să învăț somnologie în 2007 și în ziua de astăzi simt că mai am enorm de multe de învățat. În fond, nu este o rușine să spui „nu știu, dar mă duc să studiez și voi reveni cu răspunsul”. Deci în medicină nerăbdarea nu prea își are locul pentru că uneori inovația poate costa vieți. Este adevărat că prin inovație progresăm, însă viețile care se plătesc pentru inovație trebuie să fie oferite în deplină cunoștință de cauză.

Aveți și o carieră didactică, lucrați cu studenții, cu rezidenții. E nevoie de răbdare în relația cu ei? Cum sînt generațiile mai noi, formate în alte timpuri, cum se raportează la meseria de medic?

Într-adevăr, meseria de formator este de asemenea o meserie extrem de dificilă. Ca să explici un lucru, trebuie să-l cunoști tu foarte bine, a preda este, de fapt, ultima treaptă a cunoașterii. Pentru mine a preda este ceva minunat; dacă nu am putut schimba lucrurile așa cum am încercat de cînd m-am întors din Germania, în 2010, pînă prin 2015-2017, cînd mi-am dat seama că este inutil să mă lupt cu Hydra, mi-a rămas doar varianta de a încerca să schimb sau să formez oamenii cît sînt tineri și impresionabili. Îmi este greu să mă exprim despre generațiile mai noi pentru că am întîlnit oameni de toate felurile, de la cei care nu știu nici ei ce caută în viața lor, darămite în a altora, și care probabil au ajuns la medicină împinși de părinți sau de dorința de a avea un anumit statut, pînă la oameni foarte implicați, responsabili și maturi. Să nu uităm că generația aceasta are ceva ce noi nu am avut: acces la informație pe toate canalele, pornind de la Google și YouTube și terminînd cu site-urile de specialitate. În zilele de astăzi sînt deschise mult mai multe porți, inclusiv bursele Erasmus, experiențe care te pot pregăti mult mai bine să devii un medic bun, să-ți formezi personalitatea și să alegi locul unde vrei să-ți petreci restul vieții. Aș putea să zic că am întîlnit mulți tineri de la care am avut eu de învățat, la fel cum am avut multe de învățat și de la oameni mai în vîrstă decît mine. Generațiile au mentalități foarte diferite între ele și este foarte important să ne ascultăm, să ne înțelegem și să ne tolerăm unii pe alții, dacă vrem să trăim împreună mulțumiți și fericiți.

  

De un an de zile trăim cu toții vremuri de pandemie. Cum v-a afectat acest virus, profesional și uman? În modul de a gestiona situația bolnavilor de COVID de la noi din spitale, ce credeți s-ar fi putut face mai bine, ce a lipsit?

Pandemia m-a afectat foarte mult atît pe plan personal, cît și pe plan profesional. Cu siguranță sînt oameni care au fost mai afectați decît mine, care au trecut prin boală, care au pierdut pe cineva drag, după cum sînt oameni care și-au pierdut afacerile, slujbele, au devenit șomeri și lipsiți de speranță. Pentru mine, cele mai înspăimîntătoare materii din facultate au fost virusologia și genetica, pentru că mi-au arătat cît de vulnerabili putem fi. Specialitatea de infecțioase a fost ultima pe lista mea de alegeri tocmai din pricina acestor spaime, pe care acum trebuie să mi le înfrunt. Iar după cîțiva ani de practică medicală trebuie să recunosc că nici adrenalina și nici urgențele nu m-au mai încîntat. Sînt o persoană mai curînd înclinată către cercetare decît către practica clinică, chiar dacă, din păcate, noi aici în țară nu facem deloc cercetare. Deci ultimul an m-a pus față în față cu toate temerile mele profesionale, mi-a pus fizicul și psihicul la încercare și m-a lipsit de foarte multe dintre lucrurile profesionale și personale care mă încărcau cu energie pozitivă. Se pare că a devenit o modă să fii nefericit și frustrat și că singurele lucruri care sînt permise a fi pozitive sînt doar testele de PCR. 

A fost foarte dificil la începutul pandemiei să constat că pentru mulți oameni (inclusiv superiori ierarhic) eram deja un om mort cu epitaful scris și că pentru mulți apropiați am fost ca o ciumată. A fost foarte dezamăgitor să vezi că toți fugeau care încotro și încercau să-i împingă pe ceilalți, respectiv pe personalul medical, în calea urgiei, urmînd o mentalitate străveche, că zeii ca sa fie îmblînziți cer niște sacrificii umane, și gîndind „ce bine că aceste jertfe umane vor fi alții și nu noi”. După primele luni din perioada stării de urgență trebuie să recunosc că nu mă mai mira absolut nimic din ceea ce se întîmpla și că, din punctul meu de vedere, aproape nimic nu a funcționat așa cum ar fi trebuit să funcționeze, nici la noi, dar nici peste hotare. Ca om cu o pregătire științifică mi se pare incredibil ca după 100 de ani de la gripa spaniolă să ne luptăm cu aceleași arme, masca și carantina ca în 1918-1919; mi se pare incredibil că nu ne-am pregătit pentru acest eveniment. Am trimis oameni pe Lună, dar nu am fost în stare să ne gîndim la niște metode prin care să ne batem cu un virus, deși în fiecare an ne-am confruntat cu epidemie de gripă.

           

Sînt oameni care au așteptat cu nerăbdare apariția unui vaccin și posibilitatea de a le fi administrat, dar și unii reticenți, care consideră că vaccinul a venit prea rapid, fără a fi testat suficient. Medicul ce poate sau ce ar trebui să facă în relația cu pacientul, în acest caz?

Vaccinarea anti-SARS-CoV-2 este un subiect delicat și care a polarizat societatea. Este dureros să constat că foarte mulți colegi și-au administrat vaccinul numai pentru că niște personalități mondiale au făcut-o sau pentru că au mers pe principiul „cu siguranță nu ne vor răul” ori „este făcut de oameni de știință, deci nu poate fi greșit”. Sau că sînt alții care nu se vaccinează pentru că se tem de ace, de o durere în braț sau de reacțiile adverse normale. Din punctul meu de vedere, un medic care trăiește în această pandemie, nebunie, isterie ar fi trebuit să citească zeci de pagini despre vaccinuri, despre tehnologia aceasta modernă, despre genetică și despre toate lucrurile aflate în legătură cu aceste produse care apar pe piață, chiar dacă nu este imunolog sau virusolog. De ce? În primul rînd ca să înțeleagă el (sau ea) cum funcționează acest produs, să decidă în deplină cunoștință de cauză dacă dorește să și-l administreze sau nu, să-și asume această decizie, după care să explice fără părtinire (pe cît se poate) celor din jur ce a înțeles el (sau ea) studiind atîta literatură de specialitate. Oamenii doresc să fie informați, pentru că este vorba de ceva care intră în corpurile lor pe o cale nenaturală (altfel se pare că nu contează prea mult ce băgăm pe gură și nici ce scoatem pe acolo). Oamenii nu-și doresc să audă sloganuri și nici să fie înjurați pentru că își permit să aibă o opinie. Cred că fiecare dintre noi are dreptul să își aleagă în cunoștință de cauză varianta care îi convine, însă după ce a ales și-o asume, indiferent de ce se întîmplă în continuare - fie că se îmbolnăvește și face o formă severă, fie că i se întîmplă ceva de la vaccin (de exemplu, reacții adverse mai grave) -, să nu dea vina pe altcineva. Și să nu fim noi în situația în care cineva să vină, să ne arate cu degetul și să ne zică „eu voiam să fac altceva, dar tu m-ai convins să mă răzgîndesc și din cauza ta...”. Rolul medicului în acest context, din punctul meu de vedere, este de suport și de consiliere, indiferent de decizia pe care o ia pacientul.

Aveți competență în somnologie, o știință medicală despre care noi știm mai puțin – probabil, nu ne-am gîndit concret că ar putea exista o categorie aparte de afecțiuni legate de somn. Răbdarea (sau nerăbdarea) influențează în vreun fel calitatea somnului? De ce avem nevoie pentru un somn bun?

Somnologia este un domeniu nou și vast; există peste 80 de boli ale somnului, dintre care cea de care suferim cel mai mult în prezent este insomnia. Insomnia este legată de anxietatea pe care pandemia și întreg contextul o generează și, de asemenea, care se pare că apare și după boala COVID, nu-mi este clar dacă are la bază mecanisme psihologice sau mecanisme organice. Somnul este foarte important pentru procesul imun; cînd sîntem bolnavi ni se recomandă să dormim pentru că în timpul somnului sintetizăm componentele sistemului imun. Ca să avem un somn sănătos trebuie să respectăm cîteva reguli de igiena somnului și, mai ales în aceste vremuri, să încercăm să lăsăm gîndurile și grijile deoparte, să încercăm să ne dominăm anxietățile și stresul și să privim somnul ca pe o perioadă de binefacere și de reparație. Nerăbdarea nu își are locul în acest proces, număratul oilor în pat, în așteptarea lui Moș Ene, e cel mai rău lucru pe care ni-l putem face atunci cînd suferim de insomnie.

  

V-ați gîndit vreun moment să plecați din România? Ce ați schimba la sistemul medical de la noi, ce vă nemulțumește?

Da, mi-am pus problema să plec din țară. Din nefericire, am ratat momentul, pentru că atunci am decis, cum vă povesteam, să revin în țară și să încerc să schimb lucrurile. Am crezut că schimbarea ar fi cu putință pînă prin 2015-2017, cînd mi-am dat seama că nu am cum schimba nimic, că tot ce pot face e doar să găsesc o modalitate prin care să mă adaptez eu la ce mă înconjoară, rămînînd totuși fidelă mie însămi, și să-mi găsesc un refugiu; ceea ce am și construit. Nu mi-au lipsit și nu îmi lipsesc ofertele, dar, din păcate, după o anumită vîrstă este foarte greu să lăsăm totul în urmă, să ne adaptăm și să începem lucrurile de la zero. Este o decizie dificilă, care din punctul meu de vedere merită luată atunci cînd ai copii și vrei să le asiguri o viață mai bună. Momentul cel mai potrivit să emigrezi cred că este atunci cînd prinzi acest tren în tinerețe, cînd abia începi să construiești lucrurile în jurul tău, și cînd nu duci grija celor lăsați în urmă.

Sistemul sanitar din România l-aș schimba în întregime. Pur și simplu nu găsesc un lucru care să îmi placă și pe care să consider că l-aș păstra. Aș chema niște experți din străinătate și aș pune totul în mîna lor, pentru a construi de la zero. Dar, evident, o astfel de schimbare ar fi una foarte dureroasă și oamenii, din păcate, nu acceptă nici o schimbare, nici personalul medical, nici pacienții.

V-a pus pandemia răbdarea la încercare? Ce vă doriți, ce sperați pentru perioada următoare?

Pandemia, pentru mine, este o perioadă de mari schimbări și încercări. Pînă în momentul de față, mi-am depășit toate rezervele fizice, psihice, toate rezervele de răbdare și de încredere pe care nici nu știam că le-aș avea. Încerc să înțeleg adevăratul sens al „acceptării”. Dacă un virus se poate transforma și adapta în atît de multe feluri, cu siguranță că sînt capabilă și eu să fac aceste lucruri. Ce îmi doresc, ce sper pentru perioada următoare? Să învăț de la maeștrii precum SARS-CoV-2 cum să supraviețuiesc și cum să fac să îmi fie bine în pielea, în locul și în viața mea. 

interviu de Anda DOCEA