Turcul care mi-a furat inima

Publicat în Dilema Veche nr. 901 din 15 – 21 iulie 2021
Turcul care mi a furat inima jpeg

Să omori ce iubești. Pare de neconceput. Și, totuși, e ceea ce mulți dintre proprietarii de pet-uri sînt nevoiți să facă. Din dragoste. Și eu am făcut-o. I-am stat alături, l-am mîngîiat și i-am vorbit pînă cînd superbii săi ochi verzi, migdalați, au devenit sticloși și injecţia letală l-a eliberat de calvarul cancerului. Încă mai am coșmaruri, chiar dacă știu c-am făcut ce trebuia.

„Era doar o pisică.“ Nu și pentru inima mea, nu și pentru degetele ce-mi tînjesc după atingerea blănii lui lungi și satinate, gest care mă liniștea instantaneu cînd deschideam ochii și-l zăream pe pernă (dacă nu-mi dormea pe cap de-a dreptul, se ghemuia în curbura brațului meu drept și-l cuprindea cu labele). L-am iubit enorm pe motanul ăsta metis, de talie mare, longilin și agil. Un sultan cu hiper-atitudinea unei super-feline care a luat ce-i mai bun de la norvegienele de pădure. Era afectuos și atașat aproape obsesiv de mine, vorbăreț, arogant și suprem de atletic (și bolnav, tot reușea să sară, de jos, direct pe tocul ușii de la bucătărie), cu o personalitate canină. Mă urmărea peste tot, ca o umbră velină. Maiestuos, nu-și împărțea afecțiunea decît cu mine – ceilalți erau cel mult tolerați. Îmi lipseşte și comunicarea noastră, verbală sau nu. Da, poți avea o conversație pasionantă cu o pisică – atunci cînd nu e nimeni de faţă cu simțul ridicolului. Mi-e dor și de felul în care mă aștepta la ușă și se bucura, plîngea, mă certa, îmi povestea, torcea zgomotos, se alinta minute în șir de fiecare dată. Uneori, mi s-a spus, cînd eram plecată din țară mai multe zile, se posta în geamul de la intrare, cu o jumătate de oră înainte să intru pe ușă. Pentru că mă simțea aproape: cine are pisici a aflat că telepatia nu e o legendă. Știa și cînd mă întorc în corpul meu, dimineața: înainte să mă dezmeticesc, mă mîngîia cu laba pe față. Apoi mă fixa cu ochii verzi, hipnotici: „Bine-ai venit într-o altă zi cu mine“. Dacă ar fi fost om, i s-ar fi zis stalker. Eu i-am zis umbra mea.

Am crescut printre pisici, dar ca adult am rezistat multă vreme impulsului de a-mi lua una. Poveștile cu animale se termină prost, e ceea ce mi-au zis poeziile lui Esenin și experiența. Însă, la un moment dat, găsesc ele o ușiță prin care să intre: te aleg și nu mai ai scăpare.

Visam des că evadează din casă și-l caut pe străzi. Mă trezeam, ușurată că e încă lîngă mine și-l strîngeam în brațe: rămîi încă puțin. În cei 12 ani în care mi-a fost alături, m-am tot pregătit pentru momentul de adio, dar tot am fost complet nepregătită. 

N-aș vrea să vorbesc doar despre final. Aș vrea să vă povestesc și cum mi-a intrat în viață: a fost prima și ultima dată cînd am răpit pe cineva.

Ne-am întîlnit la un festival de documentare din Istanbul, făcut de un prieten care m-a cazat într-o mansardă de lîngă turnul Galata, cu o priveliște magnifică spre Golden Horn. Acolo, pe terasa gigantică, trona ca un pașă.

De cînd m-a văzut, a început să miaune a disperare. Am aflat mai tîrziu că îl chema Kuki (unul dintre alte zeci de nume pe care le-a avut) și că fosta locuitoare a mansardei îl abandonase și plecase în Germania. Avea 2-3 ani și anxietăți de despărțire care nu i-au trecut niciodată. Proprietarul mansardei îl hrănea din cînd în cînd, iar el hălăduia pe acoperișuri. Seara, a cerut insistent să doarmă cu mine. N-am vrut să-l las, de teamă să nu mă atașez, dar am cedat. OK, i-am spus, dar va fi doar un „one-night stand“. El s-a întins, comod pe spatele meu. Și așa un „one-night stand“ s-a transformat într-o dragoste de-o viață. Cînd am plecat, i-am promis că mă întorc după el. Nici eu nu credeam ce spun.

Dar, într-o noapte nebună din vara lui 2009, cînd ne strînseserăm să-l comemorăm pe Michael Jackson într-o crîșmă sordidă, am hotărît, exaltați, prietenii mei și cu mine, să mergem să-l luăm pe Kuki. Am împrumutat o cușcă „conformă“ de la cineva și apoi m-am scufundat în birocrația aducerii unui pet dintr-o ţară non-UE, cu incidența 3 de rabie. Amicul meu din Istanbul mi-a spus „You’re crazy“, dar m-a ajutat. Și el era pisicar. Și-a convins medicul veterinar să vină pe acoperiș ca să-i facă vaccinurile. Eu i-am rezervat un loc special în avionul Tarom. Kuki a fost fericit să mă revadă, dar a urît să stea în cușcă. Detesta să fie plimbat și totuși, în prea scurta lui viață, a trebuit să meargă cu mașina, cu bacul, cu avionul. Veterinarul i-a făcut pașaportul și un preanestezic ca să mă pot deplasa cu el pe aeroport. Însă nu eram în completă legalitate; aș mai fi avut nevoie de o confirmare de la un laborator din Ankara că vaccinul antirabic și-a făcut efectul. Medicul mi-a spus să nu-mi fac griji și mi-a dat declarație că nu sînt cazuri în zonă. Dar dacă nu mă lăsau să intru în țară cu el? Kuki era sedat, dar eu nu și aveam emoții. Pe Aeroportul Atatürk, a trebuit să-l scot de patru ori din cușcă, la fiecare filtru de control. Cei de la Tarom nu m-au mai taxat, înduioșați de poveste. Cînd am ajuns în România, i-am dat cușca prietenului meu Mihai Chirilov pentru că eram sigură că pe el nu l-ar fi oprit nimeni să-i verifice actele. Avea o anume atitudine. A trecut prin vamă fluierînd. Așa a ajuns Kuki pe Calea Victoriei, la etajul 9. S-a ascuns vreo cîteva secunde sub pat, de unde a ieșit imperial ca să colonizeze spațiul. Au început cei 12 ani de dominație turcească și primul drept pe care l-am pierdut a fost cel al somnului confortabil (la început, se culca doar peste picioarele mele, imobilizîndu-mă). M-am temut că se va simți încorsetat în bloc, după libertatea de pe acoperișuri, dar iubea casa asta. De cîte ori ne întorceam după o ieșire, îi inspecta fiecare colț ca să se asigure că totul e la fel, fluturîndu-și coada stufoasă ca pe un steag de cuceritor. Așa a făcut și în ultima lui seară, cînd l-am adus de la spitalul unde fusese chinuit. Mi-a mulțumit, fericit, cu ochi adoratori și fără nici un pic de resentiment. A dat tîrcoale, dar n-a mai avut puterea să sară pe pat. Kuki, nu înțeleg cum a putut cineva să te abandoneze. Dar, făcînd asta, mi-a dat privilegiul să-ți împărtășesc splendoarea.

Anca Grădinariu este jurnalistă și critic de film.

Foto: Kuki

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Costul vieții în România versus Marea Britanie: Prețurile la unele alimente din hypermarket, mai mari la noi decât în străinătate
„Să mai tăiem din visele în care viața din România e mai ieftină”, spune o româncă în cadrul unei dezbateri privind costurile vieții în Marea Britanie comparativ cu cele din România. Diferența de 3.000 de lire sterline este considerată o exagerare de majoritatea participanților la discuție.
image
Americani uimiți de vizita în România: „E posibil să fi descoperit aici cel mai frumos orășel din lume“ VIDEO
Doi vloggeri americani veniți în vizită la Brașov spun că este posibil să fi descoperit cel mai frumos orășel din lume. Americanii au fost impresionați de arhitectură și de Piața Sfatului.
image
Imagini virale. Un rus s-a filmat în timp ce urina pe mormântul părinților lui Vladimir Putin VIDEO
Un individ care a rămas necunoscut s-a filmat în timp ce pare că urinează pe mormântul părinților președintelui rus Vladimir Putin, din cimitirul Serafimovsky din Sankt Petersburg.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.