În anul 2005 am făcut parte dintr-un grup de cercetători care trebuia să monitorizeze impactul unei campanii de informare, comunicare şi promovare a valorilor europene în satul românesc, campanie iniţiată de Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti. Împreună cu o colegă, tot sociolog, am ajuns în Trifeşti, judeţul Iaşi, un sat care personifică imaginea comunităţii izolate, periferice, depărtate de oraş - şi rar în contact cu acesta - şi de căi de comunicaţie, precum drumurile naţionale şi europene. Legătura noastră cu locul a stat permanent sub semnul întîlnirii dintre civilizaţia satului românesc moldovean şi valorile europene promovate în contextul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană.Trifeştenii sînt oameni primitori, mai ales cu oaspeţi de la Bucureşti, dar viaţa lor socială este destul de săracă. Oamenii discută între ei foarte puţin şi caută rar ocazii de a se întîlni şi de a-şi petrece timpul cu ceilalţi. Doar familiei şi rudelor apropiate li se împărtăşesc problemele domestice, pentru că alte subiecte de discuţie nu se prea găsesc. Sărăcia i-a dezbinat şi i-a înrăit pe oameni. Aceasta este azi reacţia ţăranului la spiritul colectivist şi egalitar în care a trăit; este o formă de individualism manifestat prin egoism şi invidie, şi nu prin afirmarea proprietăţii şi a valorii individuale. Fiecare caută să supravieţuiască avînd grijă de bucata sa de pămînt. Cine mai poate. Cine nu - mizează pe buna-credinţă a celor de la asociaţia agricolă. Da, dar şi încrederea pare a fi o resursă pe cale de dispariţie în satul nostru. Majoritatea fac agricultură, dar se folosesc de utilaje puţin performante, iar produsele obţinute din cultivarea pămîntului sînt destinate în cea mai mare parte autoconsumului şi în foarte mică măsură pentru vînzare. Ţăranul continuă să se axeze cu precădere pe culturile tradiţionale de porumb şi grîu, slab valorizate însă pe piaţă: "Degeaba au fost atenţionaţi cu subvenţia asta de la porumb prin care li s-a arătat că nu cu porumb faci bani. Guvernul are o strategie foarte clară, legată şi de cerinţele UE, că nu din asta se trăieşte şi oamenii trebuie să înţeleagă că trebuie să cultive altceva ca să scoată bani..." (lider local, aprox. 50 ani). Adaptarea culturilor şi creşterea anumitor animale ar reprezenta o alternativă la starea de sărăcie a populaţiei din mediul rural în general, însă adoptarea acestor strategii pare greu de realizat în afara unei campanii de informare sistematice şi a unui sprijin real din partea autorităţilor. De asemenea, zona este apreciată ca foarte bună pentru apicultură, datorită lipsei poluării. Activitatea de creştere a albinelor însă nu a dobîndit o amploare mare în ciuda potenţialului natural existent şi a experienţei de succes a unui antreprenor local, dintr-un sat aparţinător comunei Trifeşti.Activismul local ca măsură a implicării populaţiei se "mişcă" pe o axă imaginară între eforturile minime ale administraţiei de a atrage fonduri şi de a mobiliza resursele autohtone, încercările localnicilor, puţine la număr, de a prospera, realizînd, pe lîngă activităţile tradiţionale, microproiecte economice profitabile şi inerţia care îl împiedică pe ţăranul rămas tributar vremurilor "colectivului" să se asocieze şi să îşi construiască motivaţia pentru a participa la acţiuni comune cu efecte benefice asupra întregii comunităţi. "Oamenii nu se omoară pentru că primesc ajutoare sociale sau cornul şi laptele, acestea sînt programe care nu încurajează iniţiativa" (bărbat, 35 ani). A dispărut obişnuinţa ca lumea să fie chemată la activităţi colective de interes obştesc. Voluntariatul şi intenţia de asociere pentru lucrări comunitare sînt valori care aproape au dispărut. Oamenii îşi aduc aminte şi apreciază experienţele, cu rezonanţă istorică şi demult trecute, de tip clacă, adunări populare. Exista înainte "un consilier al satului sau - cum se spunea înainte - mandatar. Acela reprezenta tot satul. El organiza în sat adunări populare, obşteşti. Hotărîri... ce facem cu imaşul, ce avem de făcut, un şanţ, un drum" (bărbat, 83 ani, pensionar). Astăzi nu mai există, mai ales în rîndul tinerilor, noţiunea de muncă în folosul comunităţii disociată de ajutorul social. Ori campania de promovare a valorilor europene se axa tocmai pe această idee că Europa nu înseamnă numai maşini agricole performante, drumuri frumoase, bani, market-uri, ci presupune în primul rînd oameni solidari şi spirit comunitar. Oamenii cred că în agricultură se vor ameliora efectele negative cauzate de fărîmiţarea pămîntului, prin unificarea şi specializarea loturilor destinate unui anumit tip de cultură şi printr-un sistem modern de administrare a lor. "O singură persoană se va ocupa de o plantaţie de usturoi. Unul are să pună numai ceapa, altul are să facă fermă de lapte. Eu acum pun şi usturoi, şi ceapă, cresc şi vacă, facem de toate. Dar dînşii spun că nu e bună nici una" (bărbat, 47 ani, salariat). Oamenii se tem însă de reglementările împovărătoare pentru gospodăria ţărănească: "Laptele de la stînă trebuie pasteurizat, colectarea laptelui presupune să ai fîntînă, hidrofor igienizat, pentru mulgerea vacii trebuie cursuri, să faci injecţie porcului pentru a nu se mai vărsa toxine cînd îl tai..." (lider local, 35 ani).Speranţele şi îngrijorările localnicilor se nasc în contextul unei informări deficitare cu privire la reglementările pe care le presupune aderarea. Lipsa de comunicare şi absenţa formatorilor de opinie - persoane şi instituţii, care să fie creditaţi cu un capital mare de încredere - generează sentimentul de teamă difuză în legătură cu momentul integrării. Se pare că oamenii au suferit mult prea multe dezamăgiri în cei 17 ani care au trecut de la Revoluţie şi nu mai sînt dispuşi să investească încredere atît de uşor.Cînd stai de vorbă cu ţăranul, îl simţi că parcă a fost lăsat singur în faţa unei ameninţări pe care nu ştie cum să o dovedească. Este nevoie de colaborarea tuturor instituţiilor locale şi organizarea unor întîlniri cu specialişti care să explice detaliat şi accesibil care sînt prevederile referitoare la domeniul agriculturii şi care sînt soluţiile care ar ameliora imaginea negativă a viitorului lor. "Degeaba am toată documentaţia despre UE, programele care s-ar putea realiza, dacă nu există o colaborare între Primărie, (...) Şcoală, Biserică, ca să fie oamenii informaţi" (femeie, aproximativ 40 ani, salariat). În satul Trifeşti, viaţa pare că se derulează în virtutea inerţiei, iar oamenii aşteaptă ca nişte spectatori trecerea timpului. De-a lungul unui an calendaristic am avut senzaţia că lucrurile nu se mişcă, că nu se întîmplă nimic. Imaginile sînt dintr-un film derulat cu încetinitorul în care satul, oamenii, personajele principale ale cercetării noastre - fie ele ţărani sau autorităţi locale -, sînt la fel ca ieri şi mîine, probabil ca azi.