Pot spune că l-am descoperit pe Celan la Paris. Pe la sfîrșitul anilor ʼ90, plimbîndu-mă prin cartierul meu preferat, Montmartre, văd o librărie mica, înghesuită intre două magazine: librăria Vendredi. În vitrină, principalul volum expus era unul de Paul Celan. „Un coup de cœur déchirant”, scrisese librarul deasupra volumului. Intru în librărie, curios, și începe una dintre cele mai frumoase discuții din viața mea. Librara, o doamnă de vreo 60 de ani, era pasionată de Celan. Mi-a vorbit despre el, despre poezii, despre moartea părinților în Transnistria, despre cum a ales limba germană, „limba călăilor”, ca să scrie și să descrie oroarea Holocaustului, despre prietenii din Paris și din alte părți, despre sinuciderea, într-o noapte de aprilie, cînd s-a aruncat în Sena, probabil de pe podul Mirabeau. Am stat peste o oră ascultînd-o atent, mirîndu-mă de cîte știe, rușinat de cît de puțin știu eu despre cel pe care ea nu înceta să îl numească „poetul român”. Am plecat din librărie cu mai multe cărți de Celan, inclusiv cu corespondența dintre el și Ingeborg Bachmann, povestea pasională de dragoste între fiul unor victime ale Holocaustului și fata unui membru activ al partidului național-socialist. De atunci, librăria Vendredi a devenit unul dintre locurile de neratat cu ocazia sejururilor la Paris. Iar Paul Celan – unul dintre poeții preferați.

Aproape 20 de ani mai tîrziu, ca ambasador al României în Franța, organizez o seară împreună cu muzeul Rodin dedicată lui Anselm Kiefer. Unul dintre cei mai mari artiști germani contemporani, Kiefer realizase o serie întreagă de tablouri inspirate de poeziile lui Celan. Dialogul Celan – Kiefer era salutat de presa franceză de artă. Kiefer s-a născut în 1945, anul în care Celan scrie cel mai cunoscut poem al său, „Fuga morții”, iar ziarele remarcau această coincidență. În seara respectivă, Kiefer nu vorbește prea mult – ce avea de spus o făcuse în tablourile care aveau ca punct de plecare opera lui Celan. Avea să vorbească, în schimb, Dominique de Villepin, invitat și el. Îl cunoșteam pe fostul prim-ministru francez, discutasem cu el de mai multe ori pe teme politice. Dar în acea seară am avut o revelație. Dominique de Villepin nu era doar un strălucit om politic francez, ci și unul dintre oamenii cei mai îndrăgostiți de poezie pe care aveam să îi cunosc. Îl știe pe Celan ca puțini alții, îi cunoaște povestea vieții, îl evocă în stilul lui tumultuos, în cascadă, cu pasiune. La un moment dat se ridică în picioare, ochii îi sclipesc, gesturile sînt ample și începe să recite din Celan: „Zadarnic pe geam pictezi inimi”.  A fost un moment de grație. La plecare, fostul prim-ministru îmi spune, încă însuflețit: „România a dat lumii poeți imenși. Trebuie să îl promovați mai mult pe Celan”.

Tot în acea perioadă, o zi de sfîrșit de primăvară. Alături de ambasadorul Germaniei particip la inaugurarea monumentului dedicat lui Celan, în grădina „Anne Franck” din Marais, în apropierea Centrului „Georges Pompidou”, muzeul de artă contemporană. Intru sfios în grădină, cele două statui care formează grupul sînt încă acoperite de cîte o pînză albă, ceea ce le dă o alură fantomatică. Urmează discursurile: fiul poetului, Eric Celan, primarul sectorului, ambasadorul Germaniei, eu și apoi sînt dezvelite cele două statui, opera unui artist german, Alexander Polzin. Descoperim un bărbat și o femeie, unul lîngă altul. Bărbatul, întins pe spate, arcuit, pare în agonie, se strînge de gît cu propriile mîini. Femeia e în picioare, lipită de un trunchi de copac, se uită la el, nu știi dacă vrea să îl salveze, dar nu poate pentru că e una cu arborele sau dacă doar îi privește agonia. Dacă te uiți atent, observi că femeia e însărcinată. Mesajul final să fie unul de speranță? În orice caz, e un ansamblu puternic, bulversant, încărcat de simboluri, care trimit către poet, către opera lui, către viață personală, către mitologia evreiască… Aplauzele nu sînt zgomotoase, dar durează, începe să cadă o ploaie măruntă și rece, de martie, deși sîntem aproape de vară, peste noi și peste cele două statui care de-acum înainte îl fixează pe Celan în inima Parisului.

Paul Celan e de neocolit la Paris. Nu ai cum să nu îl întîlnești. Numele lui e în librării, citate din el sînt prezente în discursuri publice, există locuri care îi poartă memoria. Împreună cu tinerii din asociația Romanian IT și cu Institutul Cultural Român, am realizat o aplicație mobilă despre românii care au trăit la Paris. Iar Paul Celan apare de multe ori, fie că vorbim despre Institutul de Studii Germanice, unde a învățat, despre casele în care a locuit sau despre primăria arondismentului al V-lea, locul în care Celan s-a căsătorit cu Gisèle de Lestrange. Și, evident, îmi fuge gîndul la el de cîte ori trec peste podul Mirabeau, „pe unde curge Sena și dragostea noastră”, după cum spunea Apollinaire, și locul de unde probabil Celan s-a aruncat în apele fluviului, în aprilie 1970. Și mă gîndesc și la ce spunea Dominique de Villepin despre „promovarea” lui Celan. În afară de promovare, aș zice însă că ar trebui să îl cunoaștem mai bine, să îl citim mai mult.

Luca Niculescu este ambasadorul României în Franța.

Foto: Alexander Polzin - Hommage à Paul Celan, Paris (wikimedia commons)