Cum se scrie istoria... Paul Veyne, cel de la care am împrumutat titlul acestui Dosar, propunea, în cartea sa din 1971, o reflecție interesantă despre rolul istoricului și despre metodă. Istoria e mai mult decît o consemnare a unor realități (obiective). Istoria înseamnă narațiune. Adică: intrigă, acțiune, momente semnificative și epiloguri. Adică: interpretare.

E o lecție pe care unele regimuri politice au învățat-o și se străduiesc s-o și aplice ca într-un soi de distopie. Al doilea război mondial e un episod care stîrnește în continuare controverse între istorici. Nu peste tot, însă. Pe alocuri, versiunea „oficială” nu mai lasă loc de interpretări. Potrivit noii narațiuni promovate de guvernul de la Varșovia, polonezii sînt reprezentați doar ca victime și nu ca părtași la atrocitățile din cel de-al doilea război mondial. Noul naționalism polonez exclude atît autovictimizările, cît și orice sentiment de culpă al polonezilor de astăzi pentru ororile din trecut. Partidul „Lege și Justiție” (PiS) a propus o lege care sancționează orice referire la complicitatea polonezilor la Holocaust. Polonezii nu mai pot fi acuzați că au participat la uciderea în masă a evreilor. Inițial, legea fusese concepută pentru a sancționa folosirea unor sintagme de genul „lagăr de exterminare polonez” pentru lagărele de exterminare ca Auschwitz și Birkenau înființate pe teritoriul polonez ocupat de germani. Istorici precum Jan Tomasz Gros și Jan Grabowski au documentat însă, pe baza mărturiilor unor supraviețuitori, că numeroși polonezi, simpli cetățeni, au participat de bunăvoie, din convingere, la masacrul de la Jedwabne. Potrivit legii, nu doar cei doi istorici, ci chiar și martorii direcți ai masacrului ar putea fi sancționați contravențional sau chiar condamnați la pedepse de pînă la 3 ani de închisoare pentru atingere adusă demnității poloneze. 

Și Vladimir Putin rescrie istoria, înfrumusețînd-o. Marele Război pentru Apărarea Patriei, cum e numit de ruși cel de-al doilea război mondial, e un element central al memoriei colective. Și un capitol revizitat – a se citi revizuit – al istoriei recente. Istoricii de azi urmăresc cu predilecție rolul hotărîtor pe care l-a avut URSS în înfrîngerea naziștilor. Ei trec sistematic cu vederea înrobirea țărilor din Europa de Est de către „glorioasa” și „eliberatoarea” Armată Roșie. Acest discurs de glorificare a Marelui Război pentru Apărarea Patriei, susținut și de președintele Putin, care publică articole de istorie chiar și în reviste occidentale onorabile, are drept rezultat implicit reabilitarea regimului stalinist. În urmă cu cîțiva ani, Rusia a adoptat o lege care interzice orice critică a acțiunii sovieticilor în timpul războiului. Această lege, menită să protejeze memoria războiului, și încercările de a epura istoria de ororile comise de tiran îi sînt utile lui Putin în demersul său revizionist. Cel care susține că prăbușirea URSS e cea mai cumplită catastrofă care a lovit Rusia are nevoie de această narațiune pentru a încerca să recupereze trecutul.

„Trecutul nu moare. Nici măcar n-a trecut”, scrie William Faulkner. Despre acest trecut care nu trece e vorba în acest Dosar.