Eu am două teze. Una referitoare la valoarea comparativă a acestei cărţi şi a doua referitoare la utilitatea ei. Dar trebuie să felicit totuşi Editura Humanitas şi pe dl Boia pentru succes. Inclusiv recenzia mea la cartea aceasta a fost unul dintre cele mai citite articole pe care le-am scris în viaţa mea. Deci, într-un fel, sînt şi eu beneficiar al acestui succes. Atunci cînd am văzut acest titlu – De ce este România altfel? –, instinctul meu de comparatist a intrat în funcţiune imediat. Altfel decît cine? Pentru că mie mi se pare că România este o ţară banală din punct de vedere statistic. Sînt mulţi indicatori de dezvoltare care arată un continuum în zona asta, iar România este pe undeva pe-acolo. De ce să ne comparăm mereu cu Germania, cu Franţa, cu Anglia, cînd putem să ne comparăm şi cu Ucraina, cu Bulgaria, cu Serbia, şi-o să vedem că sîntem undeva la mijloc? Am făcut mari progrese faţă de aceste ţări, mai ales în ultimii ani. La această observaţie a mea, dl Florentin Ţuca a scris că „dl Ghinea ne invită să ne comparăm cu repetenţii“. Şi-atunci m-am gîndit că poate am pornit pe-o pantă greşită, poate că această carte nu era o încercare de comparaţie. Poate că era doar un eseu şi poate că eu i-am dat prea mult faţă de ceea ce a încercat dl Boia. De aceea vreau să vă întreb, dle Boia, dacă aţi încercat un exerciţiu comparativ în această carte? Poate că, repet, a fost o eroare de interpretare din partea mea... De aici şi o serie de critici pe care le-am adus în acea recenzie în legătură cu indicatorii pe care i-aţi folosit, cu exemplele pe care le-aţi ales.

Şi-acum, mergem la a doua mea teză, despre valoarea utilitară. Mi s-a părut că dl Boia ne-a abuzat într-un fel. Adică într-un moment de nervozitate a scris această carte, care este altfel decît cărţile sale anterioare, pe care le-am apreciat foarte mult şi am şi scris despre ele. Reacţia mea a fost cea de fan dezamăgit, pentru că mi-au plăcut foarte mult celelalte cărţi ale dlui Boia. Şi am simţit că, într-un moment de cumpănă pentru România, după ceea ce s-a întîmplat astă-vară, cînd am fost cu toţii dezamăgiţi că se poate aşa ceva, venea o carte care adăuga ceva la depresia generală. Întîmplarea face ca, prin activitatea mea, să cunosc foarte mulţi oameni de bine, foarte mulţi oameni care pun o cărămidă ca lucrurile să meargă bine în România şi mi s-a părut nedrept pentru ei, întrucît era un fel de exerciţiu nihilist, care nu ajută la nimic. Vezi un om cu probleme şi începi prin a-l aborda la modul „băi, păduchiosule!“. În acel moment nu mai poţi face nimic cu omul respectiv, l-ai terminat psihic. Şi-atunci mă gîndesc la toţi oamenii aceştia care, pe zona lor de activitate, fac ceva bine şi încearcă să transforme România: ce înţeleg ei din cartea aceasta? Că, pînă la urmă, nu au de ce să se agite, că pînă la urmă trebuie să plece, că singura salvare, de fapt, este cea individuală, şi trebuie să plecăm din România. Şi pentru că eu sînt un adept al acelui curent filozofic care se numeşte utilitarism, cred că şi adevărul trebuie judecat în această paradigmă: nu este utilă această concluzie, căreia în primul rînd îi contest valabilitatea ca adevăr. Dar chiar dacă ar fi adevărată – cu ce ne ajută?

Foto: L. Muntean