Sportul a apărut ca o nevoie de confruntare simbolică, atunci cînd indivizi sau grupuri au simţit nevoia de a-şi dovedi reciproc supremaţia fără a se distruge fizic. De la început, în jurul sportului a existat publicul, cu rolul său ambiguu de judecător şi părtaş al întrecerii. Nu cred să fi existat vreodată întreceri sportive fără spectatori, şi nu mi le pot imagina (miuţele din curtea blocului sînt doar simulări). Aceştia s-au identificat de la bun început cu sportivii, şi-au apropriat victoriile sau înfrîngerile acestora ca motive de mîndrie sau ruşine – prin interpuşi. 

Popularitatea întrecerilor sportive se datorează posibilităţii pe care o oferă spectatorilor de a se transforma în suporteri. Dacă triburile îşi derivă coeziunea din valori concrete (nevoia de a-şi procura hrana vînînd în grupuri, de a-şi apăra bunurile de duşmani), tribalismul cluburilor sportive are în centru o valoare strict simbolică – echipa. Tribul a devenit, din mijloc, scop. Fanii, galeriile satisfac nevoia indivizilor de a se şti împreună. Societatea contemporană, dominată de individualism, oferă tot mai puţine prilejuri de coagulare în jurul unor ţeluri comune. 

Galeriile marilor cluburi nu se înfruntă în sîngeroase lupte de stradă pentru că ar avea ceva de împărţit. Faultul comis de un jucător advers, nedreptatea reală sau pretinsă venită din partea unui arbitru sînt doar pretexte de înfruntare (mai întîi vocală, apoi fizică) a galeriilor. De cele mai multe ori, ele se caută înaintea meciurilor, în afara stadioanelor, îşi dau întîlnire în locuri în care forţele de ordine nu pot împiedica ciomăgeala, aidoma dueliştilor din alte secole. Nu e întîmplător că mulţi dintre membrii galeriilor cluburilor de fotbal (aşa-zişii ultras) au adesea manifestări rasiste, şovine, că alimentează, din ce în ce mai des, mişcările de extremă dreaptă. În Marea Britanie, la sfîrşitul anilor ’70, Frontul Naţional era extrem de activ în rîndul suporterilor de la Chelsea, Arsenal şi West Ham. În 2006, luptele de stradă din Ungaria au fost alimentate de fanii clubului Ferencvárosi. Exemplele pot continua, fiind motiv de îngrijorare şi în Cehia. Esenţa tribalismului constă în negarea oricăror valori externe grupului. 

Cînd mai-marii fotbalului au decis, într-un efort de ipocrită democratizare, să organizeze un Campionat Mondial în Africa, continentul care a dat mari fotbalişti, dar numai mediocre echipe, nu a luat în calcul faptul că se va muta pe terenul propriu al tribalismului genuin. Spectatorii africani, neavînd mare lucru de sperat din partea propriilor echipe, şi-au identificat adversarul în establishment-ul fanilor marilor cluburi. Pentru zona culturii occidentale, stadionul este locul manifestării libere a sentimentelor, fie ele de bucurie sau deznădejde. Această libertate a fost, între timp, organizată. Corurile îndelung antrenate, scandările în ritmuri bine puse la punct, coregrafia galeriilor de veche tradiţie nu spuneau mare lucru spectatorilor locali. Ei au instaurat pe stadion haosul total, prin intermediul vuvuzelei. Sunetul ei de perpetuă alarmă anihilează orice individualitate, orice element sonor distinctiv, desfiinţează toate regulile cunoscute. Fluierele arbitrilor, comenzile antrenorilor, apelurile coechipierilor sînt anihilate odată cu scandările galeriilor. 

Aşa cum în îndepărtatul Deep South al Americii, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, negrii care nu reuşeau să intoneze gamele clasice au inventat notele alterate, care aveau să constituie armonica specifică bluesului de azi, vuvuzelele din Africa de Sud au instaurat o nouă ordine a stadioanelor. Evident, au apărut proteste, s-a cerut interzicerea infamelor trompete, sunetiştii marilor televiziuni au încercat să le estompeze în fundalul transmisiilor destinate urechilor delicate ale telespectatorilor obişnuiţi doar cu un fel de dezordine, scutierii sînt pregătiţi să intervină. 

Totul e în zadar – nimic nu mai poate opri marşul triumfal al vuvuzelei. Le vom auzi de mîine pe toate stadioanele lumii, în pieţele publice, în talk-show-uri, în restaurantele de lux, în dezbaterile parlamentare, în amfiteatrele universităţilor, în cimitire şi saloane de înfrumuseţare. Viitorul e vuvuzelizant, n-are rost să ne opunem.