Am trăit mereu în această dualitate în care, pe de-o parte, mă simt absolut confortabil să fiu închisă într-o sală de penitenciar cu șapte infractori deosebit de periculoși și să îi intervievez fără să arăt vreo urmă de frică și, pe de altă parte, mă tăvălesc emoțional încercînd să explic în scris ce mă macină. Pe de-o parte, sînt capabilă să asist la audieri de opt ore la cazuri cumplite de trafic uman, ca apoi să mă duc acasă și să comand neafectată o pizza și, pe de altă parte, exprim părți vulnerabile din mine într-o piesă vestimentară pe care o cos cuprinsă de nesiguranță.

Cos, scriu, interpretez comportamente nonverbale și descos criminali ca și cînd este absolut firesc ca toate aceste aspecte să compună o singură persoană. Este firesc pentru mine. Sînt dură și sensibilă în același timp de cîteva ori pe zi și, da, este obositor – nu există seară în care să nu cad lată.

Am pornit viața mea profesională crezînd că voi salva lumea de la ororile sale cu ajutorul psihocriminalisticii. Am ajuns să lucrez cîțiva ani grei cu victimele traficului de persoane ca să spun într-o zi: „Știți, eu nu sînt fericită aici, iar eu chiar vreau să fiu fericită, orice ar presupune asta!“ – și am plecat. Mi-am dat demisia cu gîndul că vreau să fac ceva creativ, nu știam ce, dar știam că era ceva în mine care avea nevoie să fie lăsat să trăiască. Credeam că singura parte creativă pe care o am în mine era scrisul. M-am chinuit nouă luni singură în casă bătînd virtual la uși care să îmi ofere șansa de a fi scriitoare. Am plîns mai mult decît plîngeam cînd eram depresivă, dar în cele din urmă cineva mi-a întins o mînă și a zis: „Hai, vino să ne fii intern și vedem noi ce iese din asta“.

M-am angajat într-un studio de design în care lucra prietena mea cea mai bună, cea care mi-a deschis această ușă și m-a împins să intru pe ea. Am ajuns acolo și mi-era frică să deschid gura pentru că nu mă credeam suficient de bună ca să fiu plătită să scriu. Aproape că nu m-au păstrat din cauza reținerii mele, dar cînd mi-au spus că nu sînt siguri că își pot lua un angajament față de mine și că îmi pot oferi un loc de muncă, m-am scuturat, m-am trezit la realitate și am dat tot ce aveam de dat din mine la momentul respectiv. Însă ce aveam eu de dat nu mi se părea că este suficient pentru că eram obișnuită să excelez în tot ce fac, iar acolo mi se părea că toți cei din jurul meu sînt mult mai creativi decît mine și că eu sînt doar un impostor care mimează creativitatea. Ca să nu mă duc acasă în fiecare seară să îmi plîng de milă, am decis să deschid din sertarele minții mele ca să văd dacă nu care cumva se mai găsește niște creativitate pe undeva. Am pornit fix de la a mă uita în oglindă la mine și la hainele mele negre, pe care le purtam de mai bine de un deceniu, am zis „Ia să mă îmbrac eu cu altceva!“ și m-am dus la cumpărături. Plimbîndu-mă printre haine urîte, am zis că poate aș putea să îmi iau o mașină de cusut ca să modific din hainele pe care le am și cele pe care le cumpăr.

Am stat cu mașina de cusut desfăcută pe masă două luni și m-am tot învîrtit pe lîngă ea, neștiind de unde să încep. Apoi, într-o zi, mi-a venit din senin ideea: „O să fac un kimono!“, pentru că era cea mai simplă formă la care m-am putut gîndi. Am făcut primul kimono, l-am purtat la birou a doua zi și am zis că asta este menirea mea. Vreau să fiu croitoreasă. Și asta am devenit.

Am jonglat între copywriting și croitorie pînă m-am asigurat că pot avea un viitor în fața mașinii de cusut și pînă mi-a cedat spatele, pentru că veneam acasă și coseam pînă nu mai vedeam bine, și mi-am dat demisia de la studio. Nu a fost o surpriză pentru nimeni – se vedea cît de fericită sînt cînd cos și primeam atît de multe reacții pozitive de la oameni încît de data aceasta nu mi-a mai fost teamă să mă arunc în gol.

Acum lucrez singură de acasă, îmi petrec cam 70% din timp în liniște, construindu-mi brand-ul care să mă reprezinte pe mine întru totul. Este nevoie de multă autodisciplină ca să lucrezi singur fără să o iei razna. Cînd mă macină liniștea, fug din casă sau chem pe cineva la mine să umple golurile emoționale pe care eu nu le pot umple și a doua zi o iau de la capăt cu singurătatea mea creativă.

Oana Teodora Neaga este psiholog criminalist, scriitoare și croitoreasă.