Am fost sfătuită (de directori de imagine autopropuși) să nu mai tot vorbesc despre norocul din cariera mea de scriitor, dar nu pot să nu spun că a fost o mare șansă faptul că prima mea traducere în Occident a fost făcută de Alain Paruit la editura Gallimard și ea a servit pe urmă ca argument și sprijin pentru publicarea cărții în limbile următoare.

Alain tradusese peste 80 de cărți atunci cînd s-a apucat de „Dimineață pierdută“, dar avusese, cu puțin timp înainte, un moment de cumpănă, lucrînd la „Orbitor“, volumul 1. Poate fusese și din cauza bolii care își arătase primele semne și a trebuit să renunțe la fumat. Avea un mod de lucru foarte ordonat, meticulos, cu tabieturi, iubea literatura lui Mircea Cărtărescu, și, traducînd, făcea o muncă de creație, așa că atunci cînd se poticnise din lucru, fusese dat un timp peste cap.

După ce avea să termine Dimineața…, mi-a arătat o scrisoare pe care mi-o pregătise și în care mă sfătuia să-mi caut alt traducător, el va renunța la această profesiune, își va lua o lungă vacanță în care să se ocupe de fiul lui, Tristan etc. Nu mi a trimis-o datorită stăruințelor lui Odille Serre, soția lui, iar Dimineața… a tradus-o la timp, conform calendarului său și al editurii. Și cu plăcere. Mi-a spus că i-a fost mult mai ușor decît la cărțile lui Mircea Cărtărescu. Găsise vocea Vicăi, personajul din cauza căruia multă vreme s-a spus despre Dimineață pierdută că e intraductibilă. Alain însă zicea că „Nu există cărți netraductibile, există traducători nepricepuți.“

Era foarte selectiv. Înainte să-mi promită că va traduce cartea, mi-a cerut o săptămînă ca să o citească și apoi m a anunțat că o va face dacă o să găsesc editură, ceea ce era foarte sceptic că voi reuși. O iubea pe Vica și mă suna să-mi povestească despre ea, ceea ce era un pic comic pentru mine. În schimb, față de partea a doua a cărții a fost mai sceptic, „scena asta nu se mai termină“, mi-a spus despre a doua discuție din salonul Mironescu și avea dreptate, am mai tăiat din ea la următoarele ediții, dar mare lucru nu mai poate fi schimbat de acolo.

Am fost foarte afectată de boala lui Alain și, deși aveam contract cu Gallimard pentru Drumul egal al fiecărei zile (Vienne le jour), l-am tot așteptat pînă cînd el mi a propus-o pe Marily Le Nir, fiindcă el nu va mai putea traduce. Și, de data aceasta a fost, din păcate, adevărat.

Traducerea franceză a Dimineții… a rămas pentru mine cea mai bună din cele 12 sau 13 care au urmat, pînă la recenta traducere germană („Verlorener Morgen“), făcută de Eva Wemme, care a luat acum nici două luni premiul pentru traducere de la Leipzig, cel mai important premiu de traducere din Germania. La acordarea lui se ține seama și s-a subliniat în Laudatio și valoarea cărții.

În discursul ei, laureata Eva Wemme a amintit și ajutorul primit de la scriitorul german Jan Koneffke, care a făcut lectoratul cărții și a ajutat la traducerea celei de a doua părți (scena salonului, lungă și destul de alambicată, este și ea o probă grea). Eva mi-a mărturisit că vocea Vicăi germane, care a încîntat juriul premiului, este vocea bunicii ei, care a fost muncitoare. Atunci mi-am amintit ce-mi tot spunea Gerhardt Csejka, un traducător perfecționist de literatură română în germană: noi, care am venit din România, nu putem traduce vocea Vicăi fiindcă nu am copilărit în Germania.

Nu sînt sigură că este chiar așa, Georg Aescht, nominalizat și el la acest pre-miu pentru traducerea „Pădurii Spîn-zuraților“, a fost ani de zile alături de mine, traducînd fragmente din toate cărțile mele și cu traducerea lui a apărut în germană Drumul egal al fiecărei zile, (editura Schoeffling) și „Întîlnirea“ (editura Wieser).

Spațiul nu-mi permite să povestesc la fel de mult despre Nicolas Cavailles, cel care l-a înlocuit, pentru mine, pe -Alain Paruit, în aventurile cărților mele pe piața literară franceză. Nicolas, el însuși un scriitor talentat, care cunoaște foarte bine istoria literaturii române (la -Gallimard a făcut ediția Cioran) mi a tradus Provizorat pentru Gallimard și recent am semnat amîndoi contracte pentru Fontana di Trevi. Este un sentiment minunat acesta de lucru în echipă pe care îl am cu el, după mai multe cărți (povestirile mele, „Gare de L’Est“ și memoriile, publicate la Non Lieu ca „Les Annees Romantiques“ tot cu traducerea lui au apărut).

Un sentiment mai puternic decît doar cel de lucru în comun, o admirație și o prietenie solidă am pentru Rumiana Stanceva, o erudită comparatistă, traducătoarea mea în bulgară, sau pentru Gabriella Koszta, traducătoarea majorității cărților mele în maghiară. Cu fiecare dintre ele am o poveste norocoasă. Cărțile traduse aparțin, după mine, atît autorului, cît și traducătorului, cel mai profund, mai subtil cititor. 

Gabriela Adameșteanu este scriitoare.

Foto: flickr