Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.

1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?

2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?

3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?

Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)

1) Am început să traduc literatură română acum zece ani, mai mult sau mai puțin printr-o întîmplare. Pînă în 2009 nu am tradus, doar am scris, am publicat înainte de a fugi din România, în 1977, cîte ceva în română, atît cît permitea pe atunci cenzura, apoi, după niște ani de stat în Germania, am început să public în limba germană – povestiri, teatru, comentarii despre literatură. Am publicat, printre altele, și o carte pentru copii la editura Residenz din Viena, unde am descoperit întîmplător și numele unui scriitor român tradus în germană, Dan Lungu. Am citit un fragment din Lungu și mi-a plăcut. Următoarea lui carte, Sînt o babă comunistă, am tradus-o apoi eu în germană. Cartea și, implicit, traducerea s-au bucurat de mult succes. Și uite așa m-am trezit și traducător. În continuare m-am tradus… pe mine, adică am publicat o serie de articole umoristice la Ziarul de Iași, pe care inițial le scrisesem în germană. A fost o experiență foarte plăcută să constat, după vreo 30 de ani de absență din limba română, că nimic nu se prea pierduse, că în dedesubturile memoriei limba vorbită în copilărie alături de germană, pe care-o vorbisem cu mama, se păstrase puternică și vie. Am tradus în continuare autori care mi-au plăcut și cu care am considerat a avea anumite asemănări, fie prin realism, fie prin absurd sau, mai ales, prin umor: Dan Lungu, Matei Vișniec, Florin Lăzărescu, Doina Ruști, dar și fascinantele poezii ale Denisei Comănescu sau minunata povestire a lui Creangă „Ivan Turbincă“. Și, după cum am spus, m-am tradus în repetate rînduri pe mine. Există teoria că traducătorul trădează într-o oarecare măsură textul tradus – „traduttore, traditore“ – și mi-am zis: dacă e să mă trădeze cineva, ia hai să mă trădez eu singur! Așa a apărut acum doi ani cartea mea, scrisă inițial în germană, Eu, Dracula și John Lennon, la Editura Humanitas. Și dat fiind că prin traducere m-am reîntors, în ceea ce privește limba, în România de ieri și de azi, am scris împreună cu Adina Popescu o carte direct în limba română: De ce nu-s românii ca nemții?. Ei bine, această carte o traduc acum în germană. E o experiență cu totul deosebită să navighezi nu doar între două limbi, ci prin asta, implicit, și între două țări, culturi, mentalități. În ultimul timp traduc puțin, mult mai mult scriu.

2) Eu am avut privilegiul să nu trebuiască să trăiesc din traduceri, ceea ce e foarte dificil, și de a-mi alege eu însumi textele traduse. Am ales, desigur, texte care mi-au plăcut și, dacă îți place ceva, atunci nu se mai pune problema dificultății, a greului, decît marginal. Așa că aici nu mă pot plînge. Cred că traducătorilor, ca și scriitorilor, unele texte le ies mai bine decît altele pentru că li se potrivesc mai bine. Dacă nimerești tonul potrivit, tonul care „îți merge“ într-un text pe care-l scrii tu, îl vei povesti cu plăcere și îți va ieși, foarte probabil, un text bun. În sensul ăsta, cred că unii traducători sînt mai talentați în a traduce texte colocviale, dialoguri, alții în a traduce texte alambicate, filozofice sau știu eu ce… Desigur că un traducător bun trebuie să știe să le rezolve pe toate, așa cum un instrumentist trebuie să-i interpreteze și pe Mozart, și pe Wagner.

3) Traducătorul traduce un fragment dintr-o carte, să zicem 15-20 de pagini, și, împreună cu un rezumat al cărții, îl propune editurilor. Dacă are noroc, editura se declară de acord să editeze cartea respectivă. Traducătorul e, în general, și agent literar, trebuie să fie idealist și să lupte ca să impună o carte, adeseori cu rezultate negative. Eu am avut cazuri cînd mi s-a spus: da, textul și felul cum a fost tradus ne place mult, dar din păcate nu publicăm literatură română pentru că șansele de vînzare stau prost. Literatura română aparține unei limbi „mici“, româna nu se poate compara cu puterea de percuție pe care o au engleza, spaniola, franceza… Apoi, situația politică din România, corupția, scandalurile, nerespectarea unor norme elementare ale democrației și justiției contribuie de ani de zile la făurirea unei imagini negative despre România. Acești factori foarte nocivi, imaginea negativă a țării, fac ca editurile să evite editarea unor cărți traduse din română. Publicul preferă cărțile despre Londra, Veneția sau Amsterdam cărților despre Buzău sau București. Estul, în general, se plînge, pe bună dreptate, de o lipsă de interes a Vestului. Interesant este că și scriitorii germani sînt frustrați la nivelul traducerilor, și anume de faptul că nu prea apar în limba engleză, în SUA. SUA e în vestul Germaniei, nu? Pieței americane de carte nu i pasă de literatura germană, cu micile excepții de rigoare. Așa că, iată, între literatură, politică și geografie există o strînsă legătură, fie că ne place asta sau nu. Desigur că nu avem voie să absolutizăm, există destule exemple de receptare pozitivă a literaturii române în Germania, dar din păcate ele rămîn excepții. Important e să nu ne pierdem încrederea în puterea cărților bune și să facem totul ca să le impunem. 

Jan Cornelius este scriitor și traducător în limba germană.