Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.

1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?

2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?

3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?

Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)

1) Am ajuns în România din cauza unei greşeli de ştampilă. N-am ales, deci, limba română. Plecam ca profesor de limba engleză cu o organizaţie guvernamentală care se numea Corpul Păcii. Trebuia să merg în Kazahstan unde, cum ştiţi, sovieticii au făcut probe cu bombe atomice. Dar era o problemă cu documentele, datele mele erau incorecte sau așa ceva, şi, cam uşurat, am primit în schimb documente pentru România. O fi şi Ka-zahstan o ţară frumoasă, dar din prima zi în România m-am simţit ca acasă, casa mea din Mississippi, unde avem şi noi o cultură literară de excepţie, mîncare bună şi politicieni corupţi. Şi, cam de atunci, caut sensul vieţii mele în arta traducerii. Au urmat trei ani de stat în România, un doctorat în literatură comparată scris pe traducerile lui T.S. Eliot şi ale lui Lucian Blaga, iar azi sînt profesor universitar de literatură şi traductologie. Traduc, predau şi scriu despre traducere.

Dar de ce traduc? Aş putea să dau mai multe motive – iubesc literatura română şi vreau să o cunosc mai bine şi s-o fac mai bine cunoscută în lume sau recunosc că mi-e dor de România şi de prietenii mei români, şi traducînd, parcă îmi sînt mai aproape. Dar adevăratul motiv este probabil mai personal: există o disonanţă lăuntrică între mine şi lume şi traducerea este arta disonanţei, arta care mi se potriveşte cel mai bine. 

2) În general, cu cît traducerea e mai grea, cu atît mai mult mă captivează. Fiecare carte este dificilă şi fiecare altfel. Într-un sens obişinuit, o traducere dificilă este şi cea mai recentă: Rakes of the Old-Court după Mateiu Caragiale, care scrie ca un poet ratat, cu un vocabular enorm şi uneori, pare-se, al lui personal. De cîte ori nu am căutat în DEX pentru un cuvînt necunoscut, doar ca să descopăr că singura propoziţie demostrativă era exact ceea ce voiam să traduc? Ce să fac cu toate huidumele, şteoalfele şi harţabele lui? La un moment dat, eram la birou la universitate şi stăteam de vorbă despre traducerea Crailor cu un prieten român la telefon. Ori de cîte ori l am întrebat despre un cuvînt necunoscut mie, el mi-a explicat că era un cuvînt urît, fie din 1910, fie inventat de Mateiu. Vorbeam, din entuziasm, foarte tare, „Oh, you mean it’s [xxx], not [xxx]?!“ Mi e frică să mă gîndesc la ceea ce au auzit ceilalți din jurul meu.

Dar de obicei devin entuziast pentru cărţile pe care le traduc. Ţin foarte mult la cele două de poezie ale Lilianei Ursu, o stea ascunsă a poeziei româneşti. Cu ampla sa cunoaștere legată de Statele Unite şi de poezia americană, traducînd o am simţit că stăm de vorbă, că schimbăm între noi anecdote şi uneori poeme. Ţin şi la poezia şi proza lui Nichita Danilov, o combinaţie mişcătoare între umor şi profunzime. Cu Blinding, m-am gîndit mult la ritmul stilului, efectul halucinant, magnetic. Am lucrat intens la Orbitor, multe ore pe zi, pînă ce am simţit că aproape am intrat în lumea cărţii, în jurul meu am văzut numai fluturi.  

3) Cum se ştie, în Statele Unite se publică traduceri foarte rar, mai puţin de o mie de titluri noi pe an. Deci nu aş spune că există o receptare anume pentru literatură română, deosebită de cea pentru literatura străină în general. Concurenţa mea ca traducător sînt traducătorii literaturilor italiană, norvegiană, spaniolă, sîrbă, uneori chiar şi idiş. Am pomenit Italia şi Norvegia fiindcă recent cei mai citiți autori străini erau Elena Ferrante şi Karl Ove Knausgård. Evident că nu are nimic de a face cu ţările respective, adică după Knausgård nu a urmat un moment norvegian în care compatrioții mei au citit cu nesaţ autori nordici, sau, după Ferrante, nu mergem în vacanţe în Sicilia mai des. Noi am mers cu următorul scriitor celebru, de oriunde o fi fost el – Mukasonga, Krasnahorkai, Schweblin. Lipsa noastră de cunoaştere nu are prejudecăţi. Dar în afară de un pesimism uşor, mai există şi o parte bună. Piaţa fiind mică, poate să fie profund afectată de o intervenţie puternică, precum piatra care cade într-o băltoacă. Din acceastă cauză, subvențiile şi bursele sînt importante, iar eu traduc fiecare carte cu convingerea că ne va schimba lumea. 

Sean Cotter este traducător în limba engleză, în SUA.

Foto: Liz West, flickr