„Nu există boală pe care să o disprețuiesc mai mult decît trădarea“, spune un personaj al lui Eschil. Dar lumea s-a schimbat mult în ultimii 2.500 de ani. Trădarea nu mai e o boală și nici chiar de disprețuit nu mai este. Evoluția speciei umane este un tot mai profund și sofisticat avans în relativism. Ce părea indiscutabil rău acum 2.500 de ani, azi se privește cu mii de nuanțe, se scuză, ba chiar se reevaluează – „Hm, parcă nu e chiar rău“, pare să gîndească omul modern despre ceea ce strămoșul lui socotea că este un păcat indiscutabil. 

De pildă, s-a spus că, totuși, trădarea tiranilor nu e chiar blamabilă. Ba chiar că este eroică. S-a mai spus că trădarea venită dintr-o conștiință pură sau, mă rog, în curs de purificare este și ea de lăudat. În cuplul modern, episoadele de infidelitate (o formă de trădare, desigur) devin ceva imediat scuzabil, de nu chiar recomandabil pentru sănătatea însăși a cuplului. Să treci dintr-o tabără în alta este ceva privit, astăzi, ca o dovadă de profesionalism și de neutralitate (ceea ce e mereu bine primit). Jurnalismul de investigație, care face atît de mult bine democrației, fără trădări nu ar fi posibil. În lumea luptei cu crima organizată, se știe de multe decenii că trădarea din interiorul acestui gen de organizații este esențială în combaterea acestui flagel. Se merge chiar pînă la exonerarea de răspundere a unui infractor, ascunderea lui și premierea lui dacă „își dă în gît“ tovarășii de rele. În fine, am ajuns în ziua de azi, cînd trădării i s-a dat mai mult decît o scuză: i s‑a construit un cadru legal, iar trădatul este obligat să-l protejeze pe trădător. Mă refer, firește, la noile standarde etice din lumea corporațiilor, acolo unde orice organizație trebuie să aibă un canal sigur, la dispoziția oricărui salariat, prin care acesta își poate „turna“ șeful sau colegii fără nici un risc, și o structură obligată să investigheze imediat, păstrînd anonimitatea „trădătorului“, care devine „avertizor de integritate“.  Deja, trădătorul de ieri e izvor de integritate astăzi. Frumoasă evoluție, nimic de zis!

Dosarul acesta încearcă să discute din mai multe perspective chestiunea trădării. Iar înainte de a vă dori lectură plăcută și folositoare, mai vreau să fac o precizare. Intenționat am evitat pe parcursul Dosarului expresia „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător“. O fi zis-o marele avocat și om politic Tache Farfuridi, dimpreună cu străbunii noștri Mihai Bravul și Ștefan cel Mare, dar mie nu-mi place. Nici expresia, nici trădarea, nici trădătorul. Vorba vine de la Plutarh, care a comentat astfel uciderea Tarpeiei de către Tatius. Or fi rostit-o și marii noștri domnitori, nu știu ce să zic; dacă așa susține dl Farfuridi, eu zic să-l credem. Dar chiar și de ei validată, mie tot nu-mi place.

Ilustrație de Ion BARBU