Toți idolii noștri, de la Simone de Beauvoir la Valerie Solanas

Publicat în Dilema Veche nr. 785 din 7-13 martie 2019
Toți idolii noștri, de la Simone de Beauvoir la Valerie Solanas jpeg

În China antică, femeile erau considerate inferioare bărbaţilor. Fiica trebuia să dea ascultare tatălui, soţia, soţului, iar văduva, fiului. Femeile erau obligate să poarte saboţi extrem de mici, care le deformau picioarele, o metodă prin care erau forțate să nu poată merge prea mult în afara casei. Saboţii au fost interzişi la începutul anilor 1900.

În Sudan, femeile sînt arestate dacă poartă pantaloni. În Uganda, legea interzicea ca o femeie să poarte fustă scurtă. Dacă o făcea, bărbații o puteau umili în public. În Kazahstan este interzis să porţi chiloţi de dantelă. În unele state din SUA, femeile n-au voie să poarte colanţi. În India, femeile sînt sfătuite să nu poarte blugi sau să vorbească la telefon, dacă nu vor să fie violate. În Botswana nu poţi face avort decît dacă dovedeşti printr-un proces, în faţa judecătorului, că e vorba despre incest sau viol. În multe dintre ţările în curs de dezvoltare, avortul e interzis. În multe dintre ţările deja dezvoltate, avortul e interzis.

În 1949 apare volumul Simonei de Beauvoir Al doilea sex (Le Deuxième sexe), o primă lucrare de referință a tematicii feminismului – referindu-se la condițiile sociale și psihologice de inferioritate la care femeia e constrînsă. Lucrarea este considerată a fi textul fondator al feminismului contemporan.

În 1951, Van Heusen, firmă de îmbrăcăminte exclusiv masculină, punea pe afiş un bărbat îmbrăcat la patru ace, cu cravată şi în costum, servit la pat, în patru labe, de soţie: „Arată-i că e o lume a bărbaţilor“. În 1952, imaginea berii Schlitz apare lîngă o nevastă în lacrimi, speriată că a ars mîncarea: „Nu-ţi face griji, iubito“, îi spune soţul, „tot e bine că n-ai ars berea.“ În 1953, Alcoa inventează sticla de ketchup pe care „pînă şi o femeie este în stare s-o deschidă“.

În 1967, Valerie Solanas publică SCUM Manifesto (Society for Cutting Up Men), un manifest care radicalizează feminismul, prin idei de genul: „Bărbații au distrus lumea și este datoria femeilor să preia conducerea“. Solanas propune înființarea unei organizații care să răstoarne sistemele create de bărbați și chiar să elimine sexul masculin. Textul nu a fost băgat în seamă pînă în momentul cînd Solanas, bănuindu-l pe Andy Warhol că i-ar fi furat ideea unei piese de teatru, l-a împușcat.

În 2019, cînd vorbim despre feminism, o doctrină menită de fapt să apere drepturile femeilor, egalitatea de șanse și o viață neîngrădită de cutume și prejudecăți, avem din ce în ce mai mult tendința de a ne raporta, în primul rînd, la extremismele de tipul Solanas, și nu la structura rațională propusă de Beauvoir, ignorînd realele probleme cu care femeile din întreaga lume încă se confruntă. Dacă, în esență, feminismul ar trebui să protejeze libertatea femeilor de a alege cum vor să trăiască, extremismul aruncă în derizoriu fondul, impunînd o dictatură ideologică.

Femeia n-ar trebui să fie un teren de război. Să fie încadrată unor tipare. N-ar trebui să fie judecată dacă vrea să se mărite sau nu. Dacă vrea copii sau nu. Dacă vrea să fie casnică sau femeie de carieră. Înainte să ne cocoțăm pe soclul unor convingeri greșite prin care să stipulăm statutul unei femei în societatea de azi, să nu uităm de tragediile reale. Căci pînă la urmă nu e vorba dacă te epilezi sau nu pe picioare, ci despre demnitate, despre viață și moarte.

Poveștile de mai jos sînt reale. Unele personaje nu mai sînt în viață, dar vocile lor, care au rămas consemnate, în articole de ziare sau în rapoarte (Amnesty Internațional sau United Nations Population Found), trebuie încă auzite. Mai ales cînd credem că știm cu ce se mănîncă feminismul.

India

Mă numesc Koma și trăiesc în India, în Rajahstan. Aveam 16 ani și nu era zi să nu mă duc la școală. Dar familia m-a forțat să renunț la studii și să mă mărit. Trebuia s-o fac, pentru că părinții mă dăduseră la schimb pentru fata cu care fratele meu mai mare urma să se căsătorească. În comunitatea mea, asemenea căsătorii, în care fetele sînt schimbate în familii, se numesc „atta-satta“. Singura mea speranță era ca soțul meu să mă lase să continui studiile, dar am rămas însărcinată la 17 ani și am născut o fetiță. De atunci, abia am permisiunea să ies puțin din casă. Îmi iubesc fetița, deși sînt blamată pentru că nu am născut un băiat. Uneori, cînd rămîn singură în casă, mai citesc din vechile manuale, îmi țin copilul în brațe și plîng.

Bosnia

Sînt o femeie din Bosnia. Este 1993. Este război. Doi bărbaţi năvălesc în toiul nopţii în casă. Poartă uniforme militare. Îl imobilizează pe soţul meu, iar pe mine mă pun să mă dezbrac. Stau în faţa lor în pielea goală, în timp ce copilul plînge. Unul se apropie de mine. Miroase a alcool şi a ţigări. Eu tremur. Mi-e frică şi mi-e frig. Dar încerc să zîmbesc ca să-mi liniştesc copilul. Încerc să nu plîng şi să vorbesc calm ca să-mi liniştesc copilul. Mi-e teamă că, dacă continuă să plîngă, or să mi-l omoare. Mă violează, pe rînd, spunînd că, dacă tot nu sînt în stare să le dau informaţii bune, măcar asta să fac. Soţul meu începe să urle. Îi spun şi lui că nu-i nimic, pentru că nu vreau să plîngă copilul. Soldaţii pleacă, îmi consolez soţul care plînge pe duşumea. Îi repet obsesiv: am scăpat cu viaţă! După cîteva luni, soţul ne-a părăsit. Pe mine şi pe copil. A spus că e prea mult pentru el, că nu poate îndura toată tragedia.

Pînă în iulie 2009, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a judecat doar 18 cazuri de viol. Raportate au fost peste 50.000.

Africa

Aveam 15 ani. Într-o zi m-am dus să scot apă din fîntînă. Cînd m-am întors, satul meu era în flăcări. Soldaţii m-au văzut şi m-au împresurat bătînd din palme. Ca atunci cînd prinzi un animal. M-au luat cu ei. Violurile se ţineau lanţ. Cînd nu mă violau, le făceam mîncare sau le spălam hainele. Abia cînd am rămas însărcinată m-au lăsat să plec. Dar nu mai aveam unde să mă duc. Am născut pe un cîmp, la fel ca un animal. La noi violurile nu există. Şi cînd nu există, n-ai cui să le raportezi.

Pakistan

Mă numeam Zeenat. Aveam 18 ani şi trăiam în Lahore, în Pakistan. La 18 ani m-am măritat în secret cu băiatul pe care îl iubeam, dar pe care familia mea nu-l dorea. Pe 8 iunie 2016, mama mea m-a găsit, m-a tîrît pînă acasă, m-a bătut și m-a strîns de gît pînă aproape m-a sufocat. Apoi a turnat o canistră de benzină peste mine și mi-a dat foc. Apoi a urlat de la fereastră, în timp ce flăcările mă transformau în scrum: „Mi-am omorît fata! Mi-am salvat onoarea! Nu mă va mai face niciodată de rușine“.

Irlanda

Mă numeam Savita Halappanavar. M-am născut în Bagalkot, în India, pe 29 septembrie 1981. După liceu, am urmat o facultate de medicină. Munceam din greu, dar mă şi distram. Eram o foarte bună dansatoare și, într-o seară, am dansat cu cel mai frumos bărbat din lume. El era alesul meu şi avea să-mi devină soţ. Nunta a fost una de poveste, cu sute de invitaţi. După nuntă, însă, cînd ne-am început viaţa de cuplu şi urma să mă angajez, cu toate că eram o foarte bună dentistă, mă căsătorisem, iar în India, femeile măritate nu prea sînt angajate. Pentru că se crede că o femeie măritată trebuie să aibă grijă de soţ şi de copii, nu să aibă carieră. Soţul meu ştia cît de important era pentru mine să muncesc. Şi ştia care e condiţia unei femei măritate în India. Aşa că ne-am mutat în Irlanda, în vara anului 2008. Pînă să-mi iau licenţa de dentist, pentru a profesa în noua mea ţară, eram voluntară la cîteva asociaţii pentru copii cu dizabilităţi. Îmi doream să am și eu un copil, iar în iulie 2012 am rămas însărcinată. Totul era perfect. M-am înregistrat la un doctor ginecolog, dr. Atsbury. Puțin înainte să nasc, au apărut însă complicațiile. Cu toate că doctorul mă asigura că totul e în ordine, durerea devenise insuportabilă. Era ca şi cum cineva împlîntase în mine un pumnal înroşit în foc. Am ajuns la spital. Simţeam că îmi pierd cunoştinţa. Mai ţin minte doar că doctorul, confirmînd complicaţiile severe, a spus că, din păcate, copilul se va naşte mort. Soţul meu l-a întrebat atunci de ce nu face operația, să-l scoată înainte de termen, de ce mă lasă să mă chinui? Răspunsul a fost că, din păcate, trebuie să aşteptăm. Ori nasc, ori copilul va trebui să moară în pîntecele meu. Legea din Irlanda împiedica intervenţia medicală dacă inima copilului încă bate – avortul fiind interzis. În zori am făcut septicemie şi am murit. Aveam 31 de ani cînd legea lumii civilizate m-a omorît.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Coșmarul unei femei care și-a luat casă în cel mai scump oraș din țară. „Am empatie doar pentru animale, de ce aș avea pentru oameni”
Mulți români aleg să cheltuie o avere pentru o casă cu curte, tocmai pentru a scăpa de zgomotele unor vecini nesimțiti. Uneori, însă, nici măcar acesr lucru nu le garantează faptul că vor avea în preajmă oameni cu bun simț care să respecte măcar orele de liniște.
image
Întrebarea care îi macină pe bărbați: care e lungimea corectă a pantalonilor. Adina Buzatu: „Nu s-a purtat niciodată gleznuța la vedere”
Alegerea lungimii potrivite a pantalonilor este esențială pentru un aspect elegant și confortabil, dar contează și locul în care mergi. Mai mult, spune Adina Buzatu, „gleznuța la vedere” nu a fost niciodată la modă.
image
Situație stranie la Realitatea Plus: Alexandra Păcuraru vorbește despre „retragerea” din televiziunea condusă de tatăl său VIDEO
„Retragere” neașteptată de la Realitatea Plus, canalul de știri condus de familia omului de afaceri Maricel Păcuraru. Protagonista este chiar fiica omului de afaceri, Alexandra Păcuraru, care, până recent, era prezentatoare la acest post de televiziune.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.