Ţiganoc

Ioana CASAPU
Publicat în Dilema Veche nr. 734 din 15-21 martie 2018
Ţiganoc jpeg

Îl chema Ion, dar pentru apropiați era cînd Nelu, cînd M(i)elu sau M(i)eluțu, nume căruia i se adăuga, după caz, apelativul nenea sau unchiu. Bunica mea îl alinta Țiganoc. Mama mea îi spunea Tata.

A fost cel mai mare dintre copiii familiei Vasile și Stanca Sandu din Hîrșova, un sat (acum oraș) situat pe malul Dunării, la 80 km de mare. M(i)elu a făcut mai multă școală decît toți frații și surorile sale la un loc, s-a stabilit în București, unde s-a căsătorit cu Bunica, a devenit tată la 31 de ani și a lucrat în domeniul științelor juridice pînă la 45 de ani, cînd a fost condamnat și închis timp de doi ani pentru fals în acte publice. După executarea pedepsei, a mai trăit zece ani, măcinat de o boală cumplită, împărțit între familie și femeia de care nu s-a putut despărți pînă la moarte. Mama i-a fost alături în ultimele 11 zile de viață. Slăbise enorm și cu greu se mai putea ridica din pat. Dormea mult, iar cînd se trezea îi povestea întîmplări petrecute în tinerețe sau îi cerea să-i citească ziarul. De mîncat, nu mai mînca aproape deloc, așa că mama obișnuia să-i sfărîme cîteva boabe de struguri într-un tifon, ca să bea sucul și să capete putere.

Primele amintiri ale mamei legate de el datează de pe la vîrsta de 3-4 ani, cînd, de voie, de nevoie, era trimisă în colonie (echivalentul taberei de azi) la Sinaia sau Breaza, împreună cu copiii de la căminul Fabricii de țigarete, unde lucra Bunica. Nu-i plăcea acolo deloc, dar el, conștient de asta, venea să o vadă la fiecare sfîrșit de săptămînă, promițîndu-i de fiecare dată că peste noapte se va strecura în dormitorul de la etajul vilei și vor fugi împreună, coborînd pe un cearceaf aninat de fereastră. Culmea e că, deși evadarea plănuită nu a avut loc niciodată, asta nu i-a zdruncinat mamei mele în nici un fel încrederea în tatăl ei. Era de partea ei și se simțea protejată de orice neplăcere sau pericol care ar fi putut-o afecta fizic sau emoțional.

M. şi T.

M. avea 18 ani şi T. 20 cînd s-au cunoscut pe cîmp, în vacanţa de vară, la cules de grîne în folos patriotic. M. avea un batic de mătase decorat cu floarea-soarelui pe cap, T. era slab, înalt, frumos şi cu mustaţă, arăta ca scos de pe coperta unui album de muzică rock din anii ’60. Din cîte se zvoneşte, nu a fost nici un fel de dragoste la prima vedere. M. și T. au făcut aceeași facultate, s-au mutat într-un oraş mic de provincie ca să lucreze şi s-au căsătorit mai mult sau mai puțin ca să nu fie distribuiți să muncească la distanță unul de celălalt. La starea civilă, M. avea o rochie albastră de la Fondul Plastic (pe care apoi a împrumutat-o unei prietene care i-a făcut-o bucăţi). Nu avea nici un chef de nuntă, şi-a aprins un Kent lung cînd a ieşit din Primărie şi s-a certat cu fotograful suficient ca memoria zilei respective să nu existe pe nici un suport fizic. La petrecere, la Hanul lui Manuc, n au fost invitate rudele Bunicului, treabă care a făcut şi mai tensionată situaţia. Bunicul aproape că a plîns, sau aşa zice M. Nici T. nu a făcut mare tam-tam, chiar dacă rudele noastre din Moldova nu au ajuns nici ele la ceremonie. Cred că au fost fericiţi, totuşi, în felul ciudat în care am fost şi eu, trăindu-mi printre ei primii 27 de ani şi încercînd să mă eliberez de idei preconcepute despre normalitate, venite din filme, cărţi sau din afara casei noastre. M. s-a lăsat de fumat la 36 de ani, şi toate pachetele de Assos de prin casă cu care mă jucam au dispărut în mod imperceptibil. De la M. am moştenit ochii şi fumatul, de la T. – nasul şi anxietatea. M. e cel mai temperamental om pe care îl cunosc, T. e timid şi aşezat. M. strîmba din nas la toţi prietenii mei, T. îi invita pe toţi la un pahar. Am crescut cu ei, în două extreme, mereu în extreme, între libertatea de acasă, care mi a deschis mai multe uşi decît aş fi aşteptat, şi răbdarea de a înţelege doi colegi de apartament cu care uneori am avut senzaţia că împart aceeaşi vîrstă. Pe T. nu l-am strigat niciodată Tata. Deși nu mi s-a părut un lucru neobișnuit, asta mi-a dat de furcă mai tîrziu în viață, cînd am întîmpinat dificultăți în a-mi chema iubiții pe nume sau în a mi-i putea imagina în poziția de tați. Însă nici familia noastră nu a fost una obișnuită, şi uneori am avut sentimentul că trăiesc într-o bulă, într-o galaxie diferită de cele ale copiilor cărora li se citesc basme şi care se joacă în faţa blocului cu vecinii lor de scară. M. și T. nu m-au învățat lucruri pragmatice precum mersul pe bicicletă, să înot sau să joc șah – ci mai degrabă existențialismul, sensibilitatea și reziliența de a naviga o vîrstă în care multe corăbii se scufundă. M. avea unghii lungi, lăcuite cu roşu, purta pantofi cu tocuri cui şi rîdea ca nici un alt om pe care l-am întîlnit, ca un om care nu se teme să cucerească pe nimeni. T. şi-a dat silinţa să mă instige să citesc, dar nu am citit mai nimic pînă la 17 ani şi nici nu m-am uitat la prea multe filme. M. şi T. mi-au dat numele lor, ca să nu mă cheme Petronela, ca pe naşa mea, dar primul cuvînt pe care l-am spus a fost „Dan“. Amîndoi au fost de profesie geologi – artişti în spatele unei meserii care măsoară forma Pămîntului şi găseşte nume fabuloase pentru lucrurile din care e el făcut, şi cred că, într-un fel, asta le-a ieşit cel mai bine. Uneori mă întreb dacă, în ciuda diferenţelor noastre, ne-am fi salutat măcar dacă ne-am fi întîlnit, la aceeaşi vîrstă, la o petrecere, dar cred că, în realitate, am fi făcut mişto unii de alţii cu neruşinare, în timp ce împărțeam sticla de vin, pentru că, la urma urmei, de acasă am luat şi singurul lucru cu care mă simt împăcată fără să-mi dea cu virgulă: simţul umorului.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Bunicul, însă am început să port conversații cu el în imaginație pe măsură ce am crescut. Am privit cu o anumită invidie relația lui cu M., în special complicitatea vizitelor pe care i le făcea în colonie, așa cum F. Scott Fitzgerald îi trimitea scrisori de încurajare fiicei lui de 12 ani – și cu senzația profundă că port în mine amprenta primară a acestui bărbat pe care nu l-am întîlnit, dar a cărui fire se împletește cu a mea și mă provoacă să caut lucrurile care contează cu adevărat pe lume. 

Ioana Cristina Casapu este jurnalistă, scritoare și fotografă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.