Îl chema Ion, dar pentru apropiați era cînd Nelu, cînd M(i)elu sau M(i)eluțu, nume căruia i se adăuga, după caz, apelativul nenea sau unchiu. Bunica mea îl alinta Țiganoc. Mama mea îi spunea Tata.

A fost cel mai mare dintre copiii familiei Vasile și Stanca Sandu din Hîrșova, un sat (acum oraș) situat pe malul Dunării, la 80 km de mare. M(i)elu a făcut mai multă școală decît toți frații și surorile sale la un loc, s-a stabilit în București, unde s-a căsătorit cu Bunica, a devenit tată la 31 de ani și a lucrat în domeniul științelor juridice pînă la 45 de ani, cînd a fost condamnat și închis timp de doi ani pentru fals în acte publice. După executarea pedepsei, a mai trăit zece ani, măcinat de o boală cumplită, împărțit între familie și femeia de care nu s-a putut despărți pînă la moarte. Mama i-a fost alături în ultimele 11 zile de viață. Slăbise enorm și cu greu se mai putea ridica din pat. Dormea mult, iar cînd se trezea îi povestea întîmplări petrecute în tinerețe sau îi cerea să-i citească ziarul. De mîncat, nu mai mînca aproape deloc, așa că mama obișnuia să-i sfărîme cîteva boabe de struguri într-un tifon, ca să bea sucul și să capete putere.

Primele amintiri ale mamei legate de el datează de pe la vîrsta de 3-4 ani, cînd, de voie, de nevoie, era trimisă în colonie (echivalentul taberei de azi) la Sinaia sau Breaza, împreună cu copiii de la căminul Fabricii de țigarete, unde lucra Bunica. Nu-i plăcea acolo deloc, dar el, conștient de asta, venea să o vadă la fiecare sfîrșit de săptămînă, promițîndu-i de fiecare dată că peste noapte se va strecura în dormitorul de la etajul vilei și vor fugi împreună, coborînd pe un cearceaf aninat de fereastră. Culmea e că, deși evadarea plănuită nu a avut loc niciodată, asta nu i-a zdruncinat mamei mele în nici un fel încrederea în tatăl ei. Era de partea ei și se simțea protejată de orice neplăcere sau pericol care ar fi putut-o afecta fizic sau emoțional.

M. şi T.

M. avea 18 ani şi T. 20 cînd s-au cunoscut pe cîmp, în vacanţa de vară, la cules de grîne în folos patriotic. M. avea un batic de mătase decorat cu floarea-soarelui pe cap, T. era slab, înalt, frumos şi cu mustaţă, arăta ca scos de pe coperta unui album de muzică rock din anii ’60. Din cîte se zvoneşte, nu a fost nici un fel de dragoste la prima vedere. M. și T. au făcut aceeași facultate, s-au mutat într-un oraş mic de provincie ca să lucreze şi s-au căsătorit mai mult sau mai puțin ca să nu fie distribuiți să muncească la distanță unul de celălalt. La starea civilă, M. avea o rochie albastră de la Fondul Plastic (pe care apoi a împrumutat-o unei prietene care i-a făcut-o bucăţi). Nu avea nici un chef de nuntă, şi-a aprins un Kent lung cînd a ieşit din Primărie şi s-a certat cu fotograful suficient ca memoria zilei respective să nu existe pe nici un suport fizic. La petrecere, la Hanul lui Manuc, n au fost invitate rudele Bunicului, treabă care a făcut şi mai tensionată situaţia. Bunicul aproape că a plîns, sau aşa zice M. Nici T. nu a făcut mare tam-tam, chiar dacă rudele noastre din Moldova nu au ajuns nici ele la ceremonie. Cred că au fost fericiţi, totuşi, în felul ciudat în care am fost şi eu, trăindu-mi printre ei primii 27 de ani şi încercînd să mă eliberez de idei preconcepute despre normalitate, venite din filme, cărţi sau din afara casei noastre. M. s-a lăsat de fumat la 36 de ani, şi toate pachetele de Assos de prin casă cu care mă jucam au dispărut în mod imperceptibil. De la M. am moştenit ochii şi fumatul, de la T. – nasul şi anxietatea. M. e cel mai temperamental om pe care îl cunosc, T. e timid şi aşezat. M. strîmba din nas la toţi prietenii mei, T. îi invita pe toţi la un pahar. Am crescut cu ei, în două extreme, mereu în extreme, între libertatea de acasă, care mi a deschis mai multe uşi decît aş fi aşteptat, şi răbdarea de a înţelege doi colegi de apartament cu care uneori am avut senzaţia că împart aceeaşi vîrstă. Pe T. nu l-am strigat niciodată Tata. Deși nu mi s-a părut un lucru neobișnuit, asta mi-a dat de furcă mai tîrziu în viață, cînd am întîmpinat dificultăți în a-mi chema iubiții pe nume sau în a mi-i putea imagina în poziția de tați. Însă nici familia noastră nu a fost una obișnuită, şi uneori am avut sentimentul că trăiesc într-o bulă, într-o galaxie diferită de cele ale copiilor cărora li se citesc basme şi care se joacă în faţa blocului cu vecinii lor de scară. M. și T. nu m-au învățat lucruri pragmatice precum mersul pe bicicletă, să înot sau să joc șah – ci mai degrabă existențialismul, sensibilitatea și reziliența de a naviga o vîrstă în care multe corăbii se scufundă. M. avea unghii lungi, lăcuite cu roşu, purta pantofi cu tocuri cui şi rîdea ca nici un alt om pe care l-am întîlnit, ca un om care nu se teme să cucerească pe nimeni. T. şi-a dat silinţa să mă instige să citesc, dar nu am citit mai nimic pînă la 17 ani şi nici nu m-am uitat la prea multe filme. M. şi T. mi-au dat numele lor, ca să nu mă cheme Petronela, ca pe naşa mea, dar primul cuvînt pe care l-am spus a fost „Dan“. Amîndoi au fost de profesie geologi – artişti în spatele unei meserii care măsoară forma Pămîntului şi găseşte nume fabuloase pentru lucrurile din care e el făcut, şi cred că, într-un fel, asta le-a ieşit cel mai bine. Uneori mă întreb dacă, în ciuda diferenţelor noastre, ne-am fi salutat măcar dacă ne-am fi întîlnit, la aceeaşi vîrstă, la o petrecere, dar cred că, în realitate, am fi făcut mişto unii de alţii cu neruşinare, în timp ce împărțeam sticla de vin, pentru că, la urma urmei, de acasă am luat şi singurul lucru cu care mă simt împăcată fără să-mi dea cu virgulă: simţul umorului.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Bunicul, însă am început să port conversații cu el în imaginație pe măsură ce am crescut. Am privit cu o anumită invidie relația lui cu M., în special complicitatea vizitelor pe care i le făcea în colonie, așa cum F. Scott Fitzgerald îi trimitea scrisori de încurajare fiicei lui de 12 ani – și cu senzația profundă că port în mine amprenta primară a acestui bărbat pe care nu l-am întîlnit, dar a cărui fire se împletește cu a mea și mă provoacă să caut lucrurile care contează cu adevărat pe lume. 

Ioana Cristina Casapu este jurnalistă, scritoare și fotografă.