În copilăria mea de cititoare feroce a revistei franţuzeşti Pif (despre impactul ei asupra culturii româneşti s-au scris tomuri întregi, pe baza cărora resping, aici şi acum, orice acuză de neseriozitate în abordarea subiectului), mă foloseam de ceea ce învăţam din paginile ei ca să navighez între două limbi fără să ameţesc. Îmi amintesc, astfel, cum am descoperit cuvîntul „toupet“ – şi trebuie să mă fi marcat ceva teribil, dacă şi azi, peste un veac, BD-ul acela îmi vine în minte mai întîi, cînd e vorba de „tupeu“. Se numea La jungle en folie („Jungla nebună“, adică), era semnat de Chr. Godard şi Mic Delinx (nişte clasici, cum s-a scris în tomurile mai nainte invocate…) şi într-însul, adeseori, faptele eroilor (Joe le Tigre, Gros Rino etc.) erau comentate de o pereche de păsărele care şedeau pe marginea desenului. Una din ele spunea – despre scenă – o prostie, o gogoaşă, un comentariu care dovedea că nu a înţeles nimic. Șmecheria cititorului (mă prinsesem eu, după cîteva eşecuri) era să nu urmeze linia de interpretare sugerată de pasărea care, pe cît se făcea că le ştie pe toate, pe atît era de nepricepătoare. Și mai avea şi un moţ de pene în frunte, foarte-foarte colorat. A doua pasăre comenta, mereu, doar atît: „Joli toupet!“ – şi, iarăşi, trebuia să decizi dacă se referea la penele galben-fuchsia ale consorei sale sau la prostia infatuată din replica ei. Pentru că „toupet“ înseamnă şi „ciuf (de pene)“ – eventual chiar fals, şi tupeu… Grea misie, misia de cititor, fie şi de BD-uri franţuzeşti şi comuniste. (Spuneţi-i oricărui congener român de-al meu că Pif era o revistă comunistă şi vă va răspunde ca pasărea de-a doua: „Joli toupet!“) Aveai de ales între un sens literal şi unul figurat, între o lume (străină) şi o parabolă a lumii (noastre).

Aşa şi cu tupeul, îmi zic de-atunci încoace. Mă simt prinsă în aceeaşi schemă cînd trebuie, azi, adultă, amară şi abulică, să decid dacă replicile cu care sînt agresată (mult mai des decît poate naturelul meu naiv să îndure) reprezintă cazuri de tupeu (eventual, de „tupeu acut“) sau un amestec mai parşiv, mai nociv şi mai dificil de numit, de proastă creştere, infatuare, impostură, dispreţ faţă de celălalt şi o uriaşă, de neoprit plăcere de a‑ţi face mendrele… mendrele, ah, mendrele, ţaţo, mă-nebunesc mai ceva ca muzicile lui Pederaski! Şi mi se pare că asist la creşterea cantităţii de tupeu pe kilometru pătrat de existenţă, cu o viteză prea mare pentru obişnuinţele mele în materie de educaţie (sau de lipsa ei).

Altădată (în aceeaşi copilărie colorată cu Pif, de pildă), tupeul era rar (cutare băiat din bloc nu o saluta pe vecina care stătea toată ziua în geam: „Ce tupeu are!“, comentam şi noi, alături de mamele noastre, pentru că noi o salutam, chiar dacă tanti vecina nu ne răspundea şi ne pîra la aceleaşi mame de toate cele… mama mea zicea că şi tanti „avea tupeu“, să se bage mereu unde nu-i fierbea oala). Și a avea tupeu era ceva de rău. Se lăsa cu sesiuni de educaţie în familie, la fiecare după posibilităţi. Și mie mi se părea că înţeleg, în sfîrşit, ironia celei de-a doua păsări: „Joli toupet!“
 
Azi, tupeul ia forme din ce în ce mai puţin benigne. El se întinde de la mica proastă creştere a studenţilor (care-mi scriu mail-uri de tipul „î-mi (sic!) spuneţi vă rog cînd avem examen la dvs.?“, uitînd că programarea examenelor e consultabilă pe toţi pereţii, virtuali sau reali, ai Facultăţii, dar şi că se adresează unei persoane mai bătrîne ca ei – şi care mai e şi profesoara lor), la marea proastă funcţionare a instituţiilor statului, care se vede din detalii (după ce mi-au schimbat, cu 25 de ani în urmă, numele străzii pe care stau de mai bine de 40 de ani, oficiile de cadastru ale Primăriei mi-au cerut recent ca, pe cheltuiala mea, să le determin să opereze schimbarea de nume în documentele lor cadastrale). Și acestea sînt numai două exemple, destul de blînde faţă de altele, mă grăbesc să adaug. Ceea ce mă îngrijorează este că – fără a fi un cetăţean din cale-afară de umblat sau de activ, fără a avea o meserie care să mă expună din cale-afară lumii de toate felurile – depozitul meu de asemenea întîlniri cu tupeul se umple, zilnic, aproape, cu scene noi. Părintele studentului care mă ameninţă cu fel de feluri dacă nu îi dau notă de trecere comorii filiale („tremur viaţa mé“), mai tînărul meu coleg (incidental – fost student) care îmi spune că „aparţin unei paradigme depăşite“ (cerusem unui student parcurgerea bibliografiei despre tema lui de lucru), poştaşul care nu îmi aduce acasă corespondenţa pentru că „are scutire medicală de cărat greutăţi“, studentul care îmi cere consultaţii speciale pentru ca apoi să nu vină la întîlnire, colegul care nu îmi răspunde la salut a doua zi după ce nu mai fac parte din aceeaşi comisie oficială cu dom­ni­a-sa (nu pretind să salute el primul, deşi e bărbat, e mai tînăr ca mine şi eţetera, că nu sînt… chiar aşa de babă), superiorul care îmi cere să rezolv tabele Excel în seara (tîrzie) dinaintea deadline-ului de predare a „raportului“ (de care, întotdeauna, atîrnă soarta şcolii, că la noi toate sînt decisive, învăţămîntul fiind o prioritate naţională). E tupeu sau e altceva? Sînt aceste scene mai grele – pe un cîntar imaginar al relaţiilor sociale – decît proasta creştere a fetei care se vîră în faţa mea la bancă, pentru că eu respectam linia de confidenţialitate? Decît repezeala (de animăluţ neobişnuit cu uşile) a băietului care mi-o ia înainte pe culoare, izbindu-mă cu uşile batante pe care le lasă brambura după el? O fi tupeu, n-o fi tupeu? Mi-e greu să decid ce nume să-i dau. Şi mi-e dor de gratuitatea colorată şi feroce a Junglei nebune: acolo, cuvintele acopereau perfect realitatea.
 

Ioana Bot e profesor univ. la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă literatură română. Cea mai recentă carte publicată: Autoportret cu principii (2015).