Teoria şi practica tupeului

Publicat în Dilema Veche nr. 627 din 25 februarie - 2 martie 2016
Teoria şi practica tupeului jpeg

În copilăria mea de cititoare feroce a revistei franţuzeşti Pif (despre impactul ei asupra culturii româneşti s-au scris tomuri întregi, pe baza cărora resping, aici şi acum, orice acuză de neseriozitate în abordarea subiectului), mă foloseam de ceea ce învăţam din paginile ei ca să navighez între două limbi fără să ameţesc. Îmi amintesc, astfel, cum am descoperit cuvîntul „toupet“ – şi trebuie să mă fi marcat ceva teribil, dacă şi azi, peste un veac, BD-ul acela îmi vine în minte mai întîi, cînd e vorba de „tupeu“. Se numea La jungle en folie („Jungla nebună“, adică), era semnat de Chr. Godard şi Mic Delinx (nişte clasici, cum s-a scris în tomurile mai nainte invocate…) şi într-însul, adeseori, faptele eroilor (Joe le Tigre, Gros Rino etc.) erau comentate de o pereche de păsărele care şedeau pe marginea desenului. Una din ele spunea – despre scenă – o prostie, o gogoaşă, un comentariu care dovedea că nu a înţeles nimic. Șmecheria cititorului (mă prinsesem eu, după cîteva eşecuri) era să nu urmeze linia de interpretare sugerată de pasărea care, pe cît se făcea că le ştie pe toate, pe atît era de nepricepătoare. Și mai avea şi un moţ de pene în frunte, foarte-foarte colorat. A doua pasăre comenta, mereu, doar atît: „Joli toupet!“ – şi, iarăşi, trebuia să decizi dacă se referea la penele galben-fuchsia ale consorei sale sau la prostia infatuată din replica ei. Pentru că „toupet“ înseamnă şi „ciuf (de pene)“ – eventual chiar fals, şi tupeu… Grea misie, misia de cititor, fie şi de BD-uri franţuzeşti şi comuniste. (Spuneţi-i oricărui congener român de-al meu că Pif era o revistă comunistă şi vă va răspunde ca pasărea de-a doua: „Joli toupet!“) Aveai de ales între un sens literal şi unul figurat, între o lume (străină) şi o parabolă a lumii (noastre).

Aşa şi cu tupeul, îmi zic de-atunci încoace. Mă simt prinsă în aceeaşi schemă cînd trebuie, azi, adultă, amară şi abulică, să decid dacă replicile cu care sînt agresată (mult mai des decît poate naturelul meu naiv să îndure) reprezintă cazuri de tupeu (eventual, de „tupeu acut“) sau un amestec mai parşiv, mai nociv şi mai dificil de numit, de proastă creştere, infatuare, impostură, dispreţ faţă de celălalt şi o uriaşă, de neoprit plăcere de a‑ţi face mendrele… mendrele, ah, mendrele, ţaţo, mă-nebunesc mai ceva ca muzicile lui Pederaski! Şi mi se pare că asist la creşterea cantităţii de tupeu pe kilometru pătrat de existenţă, cu o viteză prea mare pentru obişnuinţele mele în materie de educaţie (sau de lipsa ei).

Altădată (în aceeaşi copilărie colorată cu Pif , de pildă), tupeul era rar (cutare băiat din bloc nu o saluta pe vecina care stătea toată ziua în geam: „Ce tupeu are!“, comentam şi noi, alături de mamele noastre, pentru că noi o salutam, chiar dacă tanti vecina nu ne răspundea şi ne pîra la aceleaşi mame de toate cele… mama mea zicea că şi tanti „avea tupeu“, să se bage mereu unde nu-i fierbea oala). Și a avea tupeu era ceva de rău. Se lăsa cu sesiuni de educaţie în familie, la fiecare după posibilităţi. Și mie mi se părea că înţeleg, în sfîrşit, ironia celei de-a doua păsări: „Joli toupet!“

Azi, tupeul ia forme din ce în ce mai puţin benigne. El se întinde de la mica proastă creştere a studenţilor (care-mi scriu mail-uri de tipul „î-mi (sic!) spuneţi vă rog cînd avem examen la dvs.?“, uitînd că programarea examenelor e consultabilă pe toţi pereţii, virtuali sau reali, ai Facultăţii, dar şi că se adresează unei persoane mai bătrîne ca ei – şi care mai e şi profesoara lor), la marea proastă funcţionare a instituţiilor statului, care se vede din detalii (după ce mi-au schimbat, cu 25 de ani în urmă, numele străzii pe care stau de mai bine de 40 de ani, oficiile de cadastru ale Primăriei mi-au cerut recent ca, pe cheltuiala mea, să le determin să opereze schimbarea de nume în documentele lor cadastrale). Și acestea sînt numai două exemple, destul de blînde faţă de altele, mă grăbesc să adaug. Ceea ce mă îngrijorează este că – fără a fi un cetăţean din cale-afară de umblat sau de activ, fără a avea o meserie care să mă expună din cale-afară lumii de toate felurile – depozitul meu de asemenea întîlniri cu tupeul se umple, zilnic, aproape, cu scene noi. Părintele studentului care mă ameninţă cu fel de feluri dacă nu îi dau notă de trecere comorii filiale („tremur viaţa mé“), mai tînărul meu coleg (incidental – fost student) care îmi spune că „aparţin unei paradigme depăşite“ (cerusem unui student parcurgerea bibliografiei despre tema lui de lucru), poştaşul care nu îmi aduce acasă corespondenţa pentru că „are scutire medicală de cărat greutăţi“, studentul care îmi cere consultaţii speciale pentru ca apoi să nu vină la întîlnire, colegul care nu îmi răspunde la salut a doua zi după ce nu mai fac parte din aceeaşi comisie oficială cu dom­ni­a-sa (nu pretind să salute el primul, deşi e bărbat, e mai tînăr ca mine şi eţetera, că nu sînt… chiar aşa de babă), superiorul care îmi cere să rezolv tabele Excel în seara (tîrzie) dinaintea deadline -ului de predare a „raportului“ (de care, întotdeauna, atîrnă soarta şcolii, că la noi toate sînt decisive, învăţămîntul fiind o prioritate naţională). E tupeu sau e altceva? Sînt aceste scene mai grele – pe un cîntar imaginar al relaţiilor sociale – decît proasta creştere a fetei care se vîră în faţa mea la bancă, pentru că eu respectam linia de confidenţialitate? Decît repezeala (de animăluţ neobişnuit cu uşile) a băietului care mi-o ia înainte pe culoare, izbindu-mă cu uşile batante pe care le lasă brambura după el? O fi tupeu, n-o fi tupeu? Mi-e greu să decid ce nume să-i dau. Şi mi-e dor de gratuitatea colorată şi feroce a Junglei nebune: acolo, cuvintele acopereau perfect realitatea.

Ioana Bot este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.