Diana Stănculeanu este psihoterapeut şi coordonator de programe la Organizaţia „Salvaţi Copiii“, unde lucrează de peste opt ani. Din 2009 au deschis şase centre de consiliere psihologică (în Bucureşti, Iaşi, Suceava, Mureş şi Timiş) cu servicii gratuite pentru copii cu dificultăţi emoţionale şi părinţii acestora. Găsiţi mai multe informaţii pe www.salvaticopiii.ro şi www.parintibuni.ro. Am vorbit despre ce înseamnă răbdarea la vîrstele mici, cum se educă şi se negociază ea în relaţiile cu copiii. 

Am auzit de nenumărate ori spunîndu-se: „E copil, n-are răbdare“. Cît adevăr există în asta? Pe de altă parte, mulţi copii sînt în stare să stea ore în şir să facă un lego complicat. Cum se pot explica aceste extreme? 
 
Răbdarea este o achiziţie, în dezvoltarea copiilor, ca oricare alta, cu contribuţii egale din partea biologiei fiecăruia dintre noi, dar şi a contextelor de învăţare pe care le traversăm de-a lungul vieţii. În ce fel are biologia legătură cu răbdarea? Ei bine, are, pentru că multe dintre elementele care se reunesc în conceptul de răbdare ţin de temperamentul nostru – ADN-ul, bucăţica 100% înnăscută a personalităţii umane, zis şi „firea omului“, „felul de a fi“ al fiecăruia dintre noi. Temperamentul este ceea ce ne face pe unii dintre noi deschişi, vorbăreţi, curioşi, exploratori, iuţi la mînie, sociabili, doritori de noutate şi de extraordinar, iar pe alţii introvertiţi, reţinuţi, liniştiţi, stabili, cumpătaţi, concentraţi, greu de scos din ritmul personal. Tot temperamentul dă şi cheia intensităţilor noastre emoţionale – fie că este vorba de bucurie, frică, furie, frustrare, tristeţe –, unii dintre noi le trăim alert, intens, zgomotos şi vizibil, pe cînd pentru alţii sînt focuri emoţionale mocnite, îndelungi, tăcute. 
 
Revenind la răbdare, ea este în strînsă legătură cu felul în care fiecare dintre noi învaţă să se descurce cu emoţii precum frustrarea sau furia. Dincolo de baza biologică a acestor emoţii, managementul lor reprezintă o achiziţie extrem de importantă în evoluţia fiinţei umane, cu debut în preşcolaritate. Perioada de vîrstă cuprinsă între 3-6/7 ani este optimă pentru a-i sprijini pe copii să înveţe să se descurce cu emoţiile lor. Intrarea la grădiniţă, diversificarea situaţiilor de viaţă, a copiilor şi adulţilor prezenţi în viaţa unui copil după împlinirea vîrstei de 3 ani (uneori şi mai devreme, dacă ne gîndim la copiii care merg la creşă), aduc cu sine multiple ocazii de învăţare, dar şi nenumărate surse de frustrare personală – maşinuţa mult dorită ajunge în mîinile altui copil, ora de desen durează prea mult, fetiţa care ieri îmi era prietenă se joacă astăzi cu altcineva – gestionate atît de diferit de copii, în funcţie de temperamentul fiecăruia, dar şi de nivelul de dezvoltare a abilităţilor de management emoţional. 

Despre un copil care se descurcă bine cu frustrarea (de exemplu, verbalizează emoţia, aşteaptă să îi vină rîndul, îşi face „de lucru“ pentru a trece timpul mai repede, se „reorientează“ dacă nu primeşte ce a cerut etc.) se poate spune cu uşurinţă că este „răbdător“, în timp ce despre un altul care, în aceeaşi situaţie, face criză de furie după criză de furie se va vorbi folosind etichete de tipul „nerăbdător/neascultător“. În realitate, vorbim de temperamente diferite şi de un nivel diferit de achiziţie a abilităţilor de management emoţional. 

Tot temperamentul mediază relaţia noastră cu noutatea sau, dimpotrivă, familiarul. Un copil cu un temperament mai degrabă extrovert va căuta noutatea, va explora, va comuta rapid atenţia şi interesul de la un aspect la altul, trăind plictis, nerăbdare, chiar iritare, în situaţii repetitive, statice, familiare şi predictibile. La polul opus, un copil cu un temperament mai degrabă inhibat va aprecia la nivel subiectiv exact situaţiile predictibile, stabile, constante (de exemplu, va face lego ore întregi), trăind surpriza şi imprevizibilul mai degrabă cu anxietate şi tensiune. 
Trebuie spus însă că primii ani de viaţă ai copiilor, indiferent de temperamentul lor, sînt intens marcaţi de nevoia de noutate şi explorare, fiind perioada în care toţi copiii descoperă pas cu pas lumea în care trăiesc şi se vor dezvolta. Poate de aici falsa impresie că „nu au răbdare“; în realitate, ei au nevoia să descopere atît de multe, iar creierul lor învaţă şi asimilează totul într-un ritm atît de alert, încît noi, adulţii, ţinem cu greu pasul. 

Este important de adăugat, de asemenea, faptul că această componentă a personalităţii noastre, temperamentul, este extrem de puternică şi vizibilă, este „marca“ noastră personală, prea puţin predispusă schimbării odată cu trecerea timpului şi maturizarea noastră. Cît despre abilităţile noastre de a ne descurca emoţional în diferite situaţii de viaţă, deşi preşcolaritatea este etapa optimă de vîrstă pentru a învăţa acest lucru, sînt printre noi adulţi care sînt departe de a fi consideraţi „inteligenţi“ emoţional. 

Ce legătură se poate stabili între atenţie şi răbdare? Se pot ele negocia atunci cînd vine vorba despre copii? 

Este o strînsă legătură între atenţie şi răbdare, pentru că atenţia este acea resursă cognitivă care ne permite să „stăm“ concentraţi într-o activitate/situaţie/conversaţie atît timp cît este necesar. Maturizarea neurologică, precum şi experienţele de învăţare sînt deopotrivă de importante pentru dezvoltarea capacităţii noastre de a fi atenţi. În primii ani de viaţă, atenţia noastră variază de la cîteva zeci de secunde la cîteva minute, cu cîteva praguri importante în preşcolaritate (10-15 minute), şcolaritatea mică (25-30 de minute) şi adolescenţă (40-45 de minute), înainte de a atinge durata medie de concentrare – 50 de minute, la vîrsta adultă. Evident, cu exerciţiu, ne putem concentra, ca adulţi, ceva mai mult de 50 de minute, însă chiar şi recomandările de igienă mentală sugerează pauze de cîteva minute în activitatea cognitivă la fiecare oră. Poate nu întîmplător, ora didactică în sistemul de învăţământ nu are mai mult de 50 de minute. Alte două variabile importante, care duc durata de concentrare a atenţiei în sus sau în jos, sînt gradul de interes şi de plăcere resimţit în diferite situaţii/activităţi, precum şi nivelul de efort depus în situaţia respectivă. Astfel, atenţia unui copil la un desen animat de 30 de minute versus o temă la matematică de 30 de minute poate avea cîteva fluctuaţii. Revenind la vîrstele mici, chiar şi cei mai „răbdători“ dintre copii vor deveni neatenţi după 20-30 de minute, şi asta nu pentru a testa răbdarea noastră, a adulţilor, ci pentru că atît permite dezvoltarea lor cerebrală. 
 
Care sînt marile capcane în care poţi cădea atunci cînd ai de-a face cu un grup de copii cărora nu reuşeşti să le captezi atenţia? 
 
Atunci cînd un adult se prezintă în faţa unui grup de copii, este bine să aibă măcar o parte din informaţiile de mai sus, cu privire la dinamica atenţiei copiilor. Dacă îmi propun să le vorbesc unor preşcolari de 5 ani, timp de 40 de minute, despre dinozauri, voi avea o mare problemă. Cu toată bunăvoinţa lor, acei copii se vor plictisi de mine şi de vocea mea după fix 5-10 minute, oricît de interesante ar fi informaţiile pe care le transmit – şi nu pentru că sînt obraznici, lipsiţi de educaţie sau neinteresaţi, ci pentru că eu am eşuat în a transmite acea informaţie în maniera adecvată pentru felul în care creierul unui copil de 5 ani învaţă şi procesează informaţia. Ar ajuta mai mult să colorăm/decupăm dinozauri, să ne jucăm motric „de-a dinozaurii“, să urmărim un filmuleţ animat de cîteva minute etc., umplînd astfel aceleaşi 40 de minute cu activităţi variate despre dinozauri. 
 
La ce pot să mă aştept de la un copil plictisit? De la comportamente „cuminţi“, de tipul „privire pierdută în spaţiu“ sau desene pe ultima pagină a caietului, pînă la comportamente „deranjante“ (vorbeşte cu un coleg, se ridică de la locul lui, aruncă cu avioane, face glume pe seama mea etc.), orice este posibil. 
Pentru a ne asigura că cele de mai sus nu se întîmplă, prestaţiile noastre în faţa copiilor trebuie să fie scurte, dinamice şi să atingă deopotrivă mintea (informaţii interesante), sufletul (informaţii care să îi emoţioneze) şi corpul (activitate motrică). 
 
Cînd putem vorbi de semnele unei probleme emoţionale sau de alt fel în reacţiile copiilor? 
 
Situaţiile în care lipsa de „răbdare“ poate fi un semn al unei dificultăţi emoţionale sau al unui deficit de atenţie trebuie evaluate prin prisma vîrstei copilului („nerăbdarea“/ „neatenţia“ unui copil de 2-3 ani sînt caracteristici fireşti de vîrstă, în timp ce la 6-7 ani sînt de natură să ne îngrijoreze), precum şi a contextului de viaţă al acestuia. Abuzul, depresia, suferinţa fizică, divorţul parental, lipsa unui părinte (care munceşte în străinătate sau a decedat), bullying-ul în mediul şcolar etc. sînt doar cîteva dintre situaţiile în care toleranţa unui copil la frustrare scade, reacţiile lui emoţionale (frică, furie, tristeţe, ruşine, vinovăţie) se intensifică, capacitatea lui de a fi atent se diminuează. 

Părinţii se plîng uneori că fiii şi fiicele lor n-au răbdare să citească o carte. Că îşi petrec prea mult timp cu tabletele şi smartphone-urile. S-a schimbat lumea şi, odată cu ea, şi percepţia asupra timpului?

Lumea s-a schimbat cu siguranţă, iar copiii noştri sînt primii care resimt asta. Dacă pentru generaţia noastră, a părinţilor, cărţile reprezentau sursa unică de informaţie, copiii noştri accesează informaţia autonom, de la vîrste extrem de fragede, variat şi rapid. Iar tehnologia este cea care a schimbat fundamental acest lucru. Dacă în viaţa noastră tehnologia a intrat tîrziu, uneori cu greutate (nu toţi sînt prieteni cu „click”-ul), în viaţa lor este ceva dat, natural, fără de care ei nu îşi pot imagina existenţa. Dincolo de asta însă, dacă în bătălia carte versus ecran cîştigă adesea ecranul, acest lucru li se „datorează“ şi părinţilor, care rareori sînt văzuţi de către copiii lor cu cartea în mînă sau preferă, adeseori, să apeleze la bona „ecran” (TV, PC, tabletă, smartphone) pentru a cumpăra două ore de linişte în casă.

Cum îi poate afecta pe copii lipsa de răbdare a părinţilor sau a celor cu care interacţionează zi de zi?

Dacă vorbim despre răbdare şi despre relaţia părinte-copil, trebuie să luăm în calcul, de asemenea, temperamentul părintelui, care îl va face din capul locului mai „iute” la mînie sau, dimpotrivă, mai calm şi mai puţin reactiv la comportamentele copilului, dar şi abilităţile acestuia de a-şi gestiona furia, frustrarea, stresul, oboseala sau orice altă stare emoţională care ne scade toleranţa la ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Evident că un părinte relaxat, odihnit, matur emoţional va avea un tip de reacţie la comportamentul copilului, pe cînd unul obosit, streasat, bolnav, depresiv, impulsiv va reacţiona negativ, disproporţionat, abuziv uneori. În această a doua situaţie descrisă, riscurile pentru copil pot fi majore – vorbim despre comportamente abuzive de pedeapsă, fizică (lovit) sau emoţională (ţipat, umilit, jignit) care, repetate, au un impact major asupra calităţii relaţiei părinte-copil, precum şi asupra sănătăţii emoţionale a copiilor.

Situaţia este similară în cazul cadrelor didactice – o categorie de adulţi semnificativă, prin prezenţă, în viaţa copiilor noştri, care, reacţionînd nepotrivit, fără „răbdare”, la greşelile şi dificultăţile acestora în spaţiul şcolii, le vor afecta negativ imaginea de sine, făcîndu-i neîncrezători în propriile capacităţi şi vor încărca relaţia educaţională cu teamă şi tensiune.

Care e primul lucru la care vă gîndiţi în momentul în care interacţionaţi cu un copil hiperactiv?

Hiperactivitatea copiilor trebuie abordată într-o perspectivă a vîrstei şi a dezvoltării acestora. La vîrste mici, motricitatea copiilor este extrem de accentuată; ei se mişcă mult pentru că în jurul vîrstei de 1 an au o achiziţie spectaculoasă – mersul ‒ de care vor să se bucure, pentru că după 18 luni principala nevoie de dezvoltare este aceea de a explora, pentru că musculatura lor este intens inervată şi în plină dezvoltare şi creştere – toate acestea fac normală mişcarea intensă la copii. În aceste condiţii nu vorbim de hiperactivitate, ci de normalitate.

Hiperactivitatea devine o provocare când interferează cu activităţile esenţiale din rutina unui copil. Dacă un copil la grădiniţă sau un şcolar nu poate sta aşezat pe scaun pentru a colora o fişă sau a face tema, iar acest lucru se întîmplă în mod repetat şi nu este justificat de un context abuziv de viaţă sau de o altă dificultate emoţională severă, atunci putem să avansăm ipoteza unei hiperactivităţi. Cînd vorbim despre un copil hiperactiv, trebuie să luăm în calcul existenţa unui deficit neurologic, care aduce după sine, în grade diferite, un deficit de atenţie şi/sau unul de control al impulsurilor. Nu sînt însă ipoteze uşor de avansat, aşa cum din nefericire se întîmplă în timpurile noastre. Copil hiperkinetic cu deficit de atenţie – pe scurt, ADHD – este un diagnostic care se pune uneori cu o uşurătate iresponsabilă, în afara unui proces de evaluare detaliat, atent şi responsabil faţă de un copil care primeşte o etichetă ce aduce după sine dificultăţi academice, emoţionale, familiale, sociale şi, deloc rar din păcate, stigma şi discriminarea.

Este de reţinut însă că, cu tratamentul corect (medicaţie, psihoterapie, parenting) şi cu modificările necesare în contextul de viaţă/şcoală, un copil hiperkinetic are toate şansele la o viaţă de calitate, împlinită, completă.

Psihologul e om şi el, cum reuşeşte să nu se enerveze? În ce fel se antrenează pentru asta?

Îmi place să cred că a fi psiholog este o chemare, pe care o urmează mai degrabă oameni care, din capul locului, sînt mai pricepuţi la a asculta decît la a vorbi, a fi atenţi la ceilalţi mai mult decît la sine, a aştepta mai degrabă decît a grăbi. Este o meserie a răbdării şi a respectului pentru ritmul, nevoile şi alegerile celui din faţa ta.

Psihologul este om, deci se enervează. Furia, frustrarea, iritarea fac parte din arsenalul emoţional uman. Ce facem însă cu aceste emoţii, atunci cînd vin peste noi? Le primim, le acceptăm şi trăim astfel încît să nu ne facem rău nici nouă, nici celor din jurul nostru; asta înseamnă, de pildă, să luăm distanţă pentru a-i proteja pe cei apropiaţi, să respirăm adînc înainte de a deschide gura, să facem sport sau orice altceva ne ajută să modificăm în bine neurochimia corpului nostru (mai multă serotonină şi endorfine, mai puţin cortizol şi adrenalină); încercăm să înţelegem de unde vin şi ce ne spun despre viaţa noastră din acel moment. Dacă primim răspuns la aceste întrebări, soluţiile ar trebui să fie la îndemîna fiecăruia dintre noi.

Dacă v-ar întreba un copil ce e răbdarea şi la ce l-ar ajuta să aibă, ce i-aţi răspunde? Dar un adult?

Le-aş spune amîndurora, copil şi adult, că răbdarea este un dar al fiecăruia dintre noi, că vine în dimensiuni diferite pentru fiecare fiinţă umană, dar că, din fericire, este în puterea noastră să îl creştem astfel încît să ne bucurăm de virtuţile lui cu fiecare alegere pe care o facem.

a consemnat Ana Maria SANDU