O ploaie vesperală de toamnă se porni în rafale agresive să spele ploaia de minciuni din campania electorală. În nici o jumătate de oră au apărut bălţi uriaşe pe străzile Bucureştiului, iar circulaţia rutieră s-a blocat, creînd imaginea unui haos generalizat. În faţa acestui potop perceput de noi ca mîntuitor după tonele de zoaie de minciuni din ultima lună, ne-am retras într-un apartament din zona Pieţei Constituţiei, la etajul 4, am desfăcut o butelcă de vin Moralitate şi am purces la un simpozion spumos (sin – împreună, pino – a bea). Personajele simpozionului sînt: Cristi (Cr.), care ar minţi să spună adevărul, Mihai (M.), care s-ar abţine total de la minciună doar începînd din Joia de dinaintea Parusiei, Clement (Cl.), care ar spune adevărul ca să mintă, şi Ion (I.), care s-ar minţi pe sine pentru adevăr.
 
Cr.: Dragii mei sympotes, m-am gîndit ca azi să vorbim despre minciună. Ce e minciuna, de ce minţim, de ce ne minţim, care sînt efectele comunicaţionale ale minciunii, imoralitatea minciunii, politica minciunii sau cum pot fi manipulate popoare întregi cu o minciună, ar fi cîteva abordări. Spuneam într-un alt simpozion de-al nostru că adevărul care ne face liberi nu este numai o noţiune, o teorie opusă falsităţii, ci este însuşi Dumnezeu, Dătătorul vieţii. Şi dacă vorbeam atunci de adevărul existenţial, adică a înţelege de unde vii şi unde te duci, şi, mai mult, vorbeam despre necesitatea ontologică de a deveni adevăr, putem vorbi în consecinţă şi de o minciună existenţială, care nu se reduce simplu la a spune ceva fals, ci la faptul că, lepădîndu-te de adevăr, devii minciună. Trinomul degenerescenţei ontice ar fi a minţi – a te minţi – a deveni minciună! 
 
I.: Şi eu am subliniat atunci că nu este vorba de o înţelegere sterilă a unor teorii, ci de un act simbiotic între noein (a gîndi) şi einai (a fi). Ca să afli adevărul, trebuie să afli ceea ce eşti! Adevăr – aletheia – vine de la adjectivul alethes, format din a privativ şi lethe = uitarea, adică ceea ce nu trebuie uitat, ceea ce nu trebuie să rămînă ascuns. Viaţa în minciună se rezumă la a uita ceea ce eşti! 
 
Cl.: Mihai, se pare că misticoizii noştri orfici sînt în pană de idei de s-au pus pe repetiţii stridente ale aceloraşi idei leşinate, care nu mai conving pe nimeni. La existenţă ne vom referi şi noi, iar existenţa este indestructibil legată de moralitate şi minciuna este un act de imoralitate care perturbă ordinea societăţii noastre, relaţiile dintre noi. Omul minte pentru că îi este ruşine să-şi vadă în oglindă imaginea-i hîdă!
 
M.: Exact! E vorba în primul rînd de menţinerea unei sincerităţi între noi – mai simplu, de a nu minţi pe celălalt, pentru că în acel moment văzut sau nevăzut se strică armonia dintre ei şi, na, ca să mă pocesc şi eu ca aceşti coribanţi, şi armonia cosmică! 
 
I.: La sinceritate ne referim şi noi, sinceritatea existenţială. Nu vă contrazicem, doar că vorbim despre faza în care te minţi pe tine şi trăieşti în mintea ta o realitate fantasmagorică a unei proiecţii a ceea ce nu eşti. Minciuna existenţială îl rupe pe om de Dumnezeu şi îl împinge spre me on, nimicul din care am fost creaţi, căci ne spune Maxim Mărturisitorul că sîntem mereu în pericolul de a cădea în me on dacă ne despărţim de Adevărul-Dumnezeu. 
 
Cl.: Ne depăşeşc aceste idei… înalte. Hai să coborîm pe pămînt şi să vedem rezultatele minciunii: marasm comunicaţional-interuman, solitudine depresivă, stenahorii de tot felul, copii părăsiţi, haos social şi înşelarea poporului cu idei mincinoase. Şi aici nu mă refer la promisiuni, la minciunile pe care le proferează fără jenă mulţi dintre politicienii noştri, ci la acele idei false care sînt inculcate oamenilor de politicieni abili şi care creează mişcări de mase. Manipularea maselor este rezultatul unei gîndiri demonice, care ucide oamenii prin minciună. Cea mai mare pervertire a adevărului este de a vinde minciuna ca adevăr! Să nu uităm, cuvîntul grecesc pentru minciună, pseudos, însemna la început fals, falsitate, apoi a însemnat şi minciună. Minciuna, ca şi răul, e ceva care nu e, ceva care n-are ipostas, e paripostas, cum zicea Dionisie Areopagitul. 
 
M.: Un exemplu elocvent ar fi ideea mesianismului rus care este inoculată la nivel de mase în Rusia. Sfînta Rusie e axis mundi, iar ruşii vor un Salvator, un Tătuc autoritar, care să guverneze pentru ei. Şi aş vitupera aici şi atitudinea Bisericii ortodoxe ruse care, influenţată probabil de metehnele bizantine ale cultului Basileului Suprem, promovează ea însăşi această minciună! 
 
Cr.: Doar minciună? Am putea spune erezie, de vreme ce Basileul Suprem pentru Biserică trebuie să fie Hristos, singurul şi adevăratul Mesia, cel care a venit odată în lume la plinirea vremii pentru noi şi pentru a noastră mîntuire. Iată ce scrie un stareţ rus din secolul trecut: „Prin natura sa, ţarul este asemeni celorlalţi oameni, dar, prin demnitatea sa, este egal preaînaltului Dumnezeu. El nu e doar slujitorul lui Dumnezeu, ci reprezentantul său, veghind asupra purităţii credinţei şi asupra siguranţei Bisericii. Pentru aceasta Dumnezeu i-a dat sabia“ (adică, în timpurile noastre, racheta nucleară, ironic spunînd). 
 
M.: De acord, doar că noi nu ne încurcăm cu filozofiile voastre încurcate, răspopiţilor. Şi sincer, în paranteză, toate aceste anabatisme mistico-filozofice ale voastre nu sînt decît nişte frustrări personale ale raiului pierdut fără să fi apucat să-l gustaţi! Noi vorbim despre ideile false ca despre cele mai periculoase minciuni. Mai dau un exemplu mai filozofic ca să-l înţelegeţi şi voi: răvăşirea în cotidian, păcatul nostru al tuturor, vine de la o idee falsă, de la o minciună, anume a considera istoria ca un scop în sine, nu un mijloc către ceva sau, mai bine zis, către Cineva! 
 
I.: Perfect de acord, dar la aceste derapaje se ajunge tocmai din cauza pierderii acelei sincerităţi existenţiale. Nu văd unde ne contrazicem, poate doar terminologic. Dacă tot aduseşi vorba despre cotidian şi istorie, tocmai asta spun, să argumentăm metaistoric problema adevărului şi a minciunii, şi să nu ne închistăm într-o argumentaţie moralistă. Sînt cazuri în care poţi minţi şi în scopuri nobile fără să-ţi pierzi această sinceritate. Aşa-numita minciună nobilă… 
 
Cl.: Nu există aşa ceva, dacă minţi o dată în scop nobil, apoi de două, apoi de trei ori, pînă cînd ajungi, ceea ce spuneaţi mai sus, o minciună. Sinceritatea asta existenţială pe care o clamaţi voi presupune să nu minţi niciodată. Punct. 
 
I.: Discuţia din Pateric dintre avva Agathon şi Alonie te contrazice. L-a întrebat odată avva Agathon pe avva Alonie:
 
– Cum să-mi stăpînesc gura să nu spună minciuni?
 
– Dacă nu minţi o să faci multe păcate.
 
– Cum aşa?
 
– Iată că doi oameni au săvîrşit ucidere înaintea ta şi unul s-a ascuns în chilia ta. Şi vine dregătorul şi te întreabă: „În faţa ta s-a petrecut uciderea?“. Dacă nu minţi îl dai pe om morţii. Mai bine lasă-l dinaintea lui Dumnezeu fără lanţuri; căci El le vede pe toate. 
 
Cl.: Acum, fără a susţine delaţiunea, atitudinea lui Alonie nu mă convinge pentru că nu ştiu cît de corectă este din punct de vedere creştin tăinuirea infractorului, care, între noi fie spus, este şi o faptă penală, de vreme ce – aşa cum vedem azi – consecinţele acestor tăinuiri sînt foarte grave pentru societate, pentru noi toţi adică. 
 
M.: Eu n-aş stărui pe partea penală din text, pentru că aceea e mai degrabă un argumentum ad populum, nu ad Deum. Mie fraza „Dacă nu minţi o să faci multe păcate“ mi se pare inacceptabilă pentru orice credincios. Pare un îndemn la minciună! 
 
Cr.: Haideţi să nu răstălmăcim textul. Avva Alonie nu ne îndeamnă să minţim, ci doar să dăm prioritate iubirii în faţa unui adevăr cotidian, pentru că, aşa cum spunea avva Galeriu, adevărul fără iubire ucide. Mai mult, aş spune că nu poţi cunoaşte adevărul despre un om pînă nu-l iubeşti pe acesta. Numai comunicînd cu el în iubire, îl poţi cunoaşte. Concluzia ar fi că, dacă nu iubeşti, poţi să nu minţi niciodată, dar totuşi să trăieşti în minciună.
 
Fără să ne dăm seama, simpozionul nostru a înaintat spre noapte, timpul în care pînă şi filozofia se arată mai romantică. Norii s-au retras, lăsînd să apară cîteva stele plăpînde. Fereşte-ne,
Doamne, de a deveni minciună! 
 
Cristian Chivu este dr. în teologie al Facultăţii de Teologie, Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“ din Bucureşti, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată este Ioan Gură de Aur, Opere, vol. XIII, Omilii la Ioan, ediţie bilingvă, 2014, introducere, traducere, note.