Există o întrebare la care nu am în fiecare zi răspuns. Nu e nici „Ce mai faci?“ ori „Ce-ai mai citit?“, ci una, dacă nu formulată, cel puţin retoric prezentă în aproape tot ceea ce mi se întîmplă: „De ce  mai eşti în România?“. Ultima oară am auzit-o acum o lună, de la o mai veche studentă de-a mea, care urmează să plece cu o bursă în Franţa. M-am simţit flatată de faptul că vede în mine o persoană extrem de inteligentă – cum s-a exprimat în prima parte a frazei –, dar nu a fost un sentiment durabil, fiindcă a venit  repede continuarea: „…aşa că, sincer, nu înţeleg…  de ce mai sînteţi în România?“. Nu am un  răspuns inteligent la această întrebare şi, mai mult decît atît, s-ar putea să se fi înşelat în privinţa mea şi a felului în care îmi gestionez viaţa. Ar avea dreptate să nu înţeleagă. Nu sînt un exemplu bun. Nu şi dacă mă gîndesc la viitorul individual al studenţilor mei. La cel colectiv, al ţării, am obosit să mă mai gîndesc. Pe patria mea, ca principiu colectiv, o mai pot privi în faţă doar ca să-i spun atît: „M-ai dezamăgit! Dar nu eşti numai tu de vină pentru asta, ci mai ales eu că te-am crezut şi am aşteptat“. Însă nu mă pot uita în ochii unui tînăr zicîndu-i: Rămîi! Ar trebui să am argumente oneste care să mă susţină într-un astfel de demers, şi, evident, nu le am. 

La un secol de la naşterea lui Cioran, am recitit un capitol şi jumătate din Schimbarea la faţă a României. Pe de o parte, m-a enervat (aşa cum avea să îl stînjenească şi pe el la senectute) şi, pe de altă parte, m-a enervat încă şi mai mult tocmai pentru că, în unele observaţii, istoria pare să îi dea dreptate acum, la mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţie şi de la prima mea lectură. Desigur, nu sînt de acord cu multe dintre raţionamentele pe care le face şi asupra cărora nu pot întîrzia aici, începînd cu cel conform căruia „schimbarea la faţă“ (salvarea) României ar sta în fanatizarea ei (simptomatic, din nefericire, pentru perioada politică în care s-a format) şi terminînd cu acela care, într-o ierarhie valorică răsturnată, îl determină să opteze pentru naţionalism în defavoarea patriotismului – ultimul înţeles ca sentimentalism pasiv. Ar fi multe comentarii de făcut în privinţa celor două noţiuni, însă găsesc că e  mai simplu să precizez pentru care definiţie a lor aş opta eu: pentru aceea orwelliană, în care naţiona-lismul este denunţat în tendinţa lui agresivă, de impunere a superiorităţii unui popor asupra celorlalte (după Cioran, tocmai absenţa agresivităţii din psihologia românească devine reproşabilă), în timp ce patriotismul este, în sine, o valoare non-agresivă, de afirmare  a iubirii pentru un stil de viaţă, pentru o cultură (a ţării tale), care nu le neagă pe celelalte. Mie aceasta din urmă mi se pare o opţiune socială sănătoasă, la fel cum, la nivelul psihologiei individuale, între un paranoic şi un îndrăgostit, aleg îndrăgostitul. Dar mai sînt, oare, îndrăgostită, de stilul de viaţă românesc? În ultima vreme, se înmulţesc situaţiile în care mă copleşesc ruşinea, revolta şi furia şi nu există autorităţi ori instituţii respectabile care să mă apere de asta.... Sînt precum un copil exasperat de părinţii lui mari şi imaturi, care îl înnebunesc, îl scot din minţi şi îl bagă în pămînt de jenă, şi pe care  îi urăşte în consecinţă. Îşi aduce totuşi aminte că îi şi iubeşte atunci cînd sînt maltrataţi, desfiinţaţi ori călcaţi în picioare de alţii... Şi ca mine simt mulţi. Patriotismul acesta este unul negativ, mai degrabă decît afirmativ: el devine evident abia atunci cînd altcineva ne refuză firescul şi demnitatea de a aparţine propriului nostru popor, în restul timpului însă, ni le refuzăm singuri. E un patriotism reprimat, şi nu o alegere, fiindcă, după părerea mea, are toate datele unei condiţionări inconştiente. Una determinată istoric şi geografic (D. Drăghicescu) ori poate constitutivă (Cioran) – rămîne de analizat, dar poporul român suferă de o profundă leziune narcisică. Şi singura modalitate de supravieţuire pe care pare să o fi găsit este, în fapt, o formă de apărare psihică din care îi vine foarte greu să mai iasă: rîsul. Rîsul de sine şi de propria condiţie: Rîzi pentru tine, rîzi pentru ţară! (Serviciul Român de Comedie).  

Pînă şi articolul acesta ar trebui să fie de o ironie elegantă, care să vă facă să vă tăvăliţi pe jos de rîs (în fond, noi am atins performanţa de a rîde retroactiv şi de comunism şi teamă îmi este că, dacă am fi trăit holocaustul, am fi reuşit să privim în urmă fără mînie şi să scoatem cîteva glume bune şi din asta), dar nu îmi vine deloc să rîd.  

Mă uit la televizor şi îmi explic doar de ce o serie de emisiuni s-au transformat într-un delir naţional: fiindcă, instinctiv, sînt o formă de terapie mediatică. Este cazul deja celebrei Românii au talent. Desigur că nu doar românii au talent, ci şi americanii (American Idol), şi germanii etc. Mai mult, o ţară precum Franţa (cu o cultură veche, spre deosebire de americani) nu mai simte nevoia să lege un demers de descoperire a talentelor de apartenenţa la naţiune şi asta nu pentru că nu ar fi foarte mîndri de ei înşişi, ci tocmai pentru că le e atît de bine în propria piele încît nu mai au nici un complex şi, deci, nimic de demonstrat.  

Pe de altă parte, între România, te iubesc! (mult mai exigentă în selectarea tematicii şi a protagoniştilor) şi agonia şi extazul de la Românii au talent (spectacol complet, de la penibil la sublim), cu cine credeţi că se identifică mai mult românii? Cu cei de care pot fi şi mîndri, dar de care pot să şi rîdă, în acelaşi timp! Vorba lui Pavel Bartoş, unul dintre simpaticii prezentatori: „Te-am pupat, popor talentat!“.  

Cu un ochi încă plîng şi cu celălalt parcă rîd, fiindcă vreau să cred că întrezăresc, printre toate aceste d-ale carnavalului, dincolo de hohotul general, gestul instinctiv al unui popor de a-şi da sieşi un pic de iubire, foarte puţină, stîngace şi infantilă, dar care poate fi şi vindecătoare, dacă înţelege că, pentru început, el este singurul care îşi poate acorda această graţie, ca mai apoi să se accepte cu luciditate şi mai tîrziu să se depăşească. Adică să crească. 

Alice Popescu este lector univ. dr. Universitatea „Titu Maiorescu“, Bucureşti şi autoarea cărţii O sociopsihanaliză a realismului comunist, apărută la Editura Trei.