Dat fiind faptul că termenul de „Caravană Cinematografică“ a fost deja însuşit, mă simt nevoit să recurg la celălalt concept care defineşte ceea ce s-a întîmplat cu cinema-ul românesc în 2013, dincolo de graniţe: „tăvălug“, în cel mai bun sens al cuvîntului. Căci cu filme precum Poziţia copilului, Metabolism... sau droaia de scurtmetraje de care dădeai la tot pasul, cinema-ul românesc a fost omniprezent prin festivaluri sau alte manifestări din aceeaşi sorginte.

Voi începe, însă, cu sfîrşitul. Şi anume premiile Oscar, la care ne-am avîntat cu toţii în speranţa că vom prinde un loc pe faimosul shortlist, alături de (pe atunci) potenţialii amici de podium, precum Wadjda (r. Haifaa Al-Mansour), Un episod din viaţa unui culegător de fier vechi (r. Danis Tanovic) sau Gloria (r. Sebastian Lelio). Nu a fost să fie, însă. Nici Wadjda şi nici Gloria nu au fost selecţionate pentru shortlist, la fel s-a întîmplat şi cu Poziţia copilului (r. Călin Peter Netzer). Dacă la Berlin ne-a suflat în ceafă în permanenţă acest Un episod din viaţa unui culegător de fier vechi, Oscar-ul e liber să se desfăşoare fără inhibiţii, nefiind ameninţat de filmul românesc. O dezamăgire, desigur, dar o dezamăgire totuşi scumpă, dacă luăm în calcul bugetul folosit (cînd îmi iau înapoi partea din bani pe care am dat-o statului?) pentru promovarea poveştii Luminiţei Gheorghiu, care se chinuie obsesiv să-şi scoată basma curată fiul, după un accident de maşină. Ar fi fost foarte interesant de văzut cum Poziţia copilului se luptă cu filme precum The Broken Circle Breakdown (r. Felix Van Groeningen) – o altă dramă (în tonalitate diferită, totuşi) despre descompunerea relaţiilor familiale. Surprinzător e că, prin presă, Poziţia copilului era dat drept un candidat just şi cu foarte mari şanse la premiu (de exemplu, Sydney Levine de la Indiewire îl alegea drept unul dintre favoriţi, alături de Gloria lui Lelio şi La Grande Bellezza al lui Paolo Sorrentino).

Să sărim un pic înapoi în timp, lăsînd Oscar-urile în pace (oricum, relevanţa lor e de mult apusă, sînt un fel de Eurovision la scară mult mai mare). Sîntem încă în decembrie 2013 şi Berlinul ne poartă din nou noroc. Adei Solomon, producătorul Poziţiei copilului, îi este acordată (în premieră pentru un producător din Europa de Est) distincţia European Co-production Award. În cadrul aceloraşi festivităţi, Luminiţa Gheorghiu (iată, din nou, Poziţia omniprezentă a copilului) a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriţă. Din păcate, nu a cîştigat, deşi pentru disperarea şi efervescenţa cu care şi-a infuzat rolul ar fi meritat cu vîrf şi îndesat acest premiu.

De la Berlin, sus-numitul „tăvălug“ se angrenează în Making Waves 2013 – festivalul de film românesc de la New York. Cotropirea românească are loc, în fază iniţială, între 29 noiembrie şi 3 decembrie, la Film Society of Lincoln Center, urmînd ca, de pe 5 decembrie pînă pe 10 decembrie, să aibă loc la Jacob Burns Film Center, continuînd parteneriatul cu Transilvania Film. În cadrul Making Waves (festival 100% independent, ura!) au fost transportate şi proiectate dincolo de graniţele bietei noastre ţări o multitudine de filme de pedigree diferit: Closer to the Moon al lui Nae Caranfil, ouvre-ul lui Porumboiu Cînd se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, debutul în lungmetraj al Iuliei Rugină (Love Building – adică tabăra pentru cei care au nevoie de ajutor în relaţii, dar care, de fapt şi de drept, au nevoie să vadă că cei trei lideri de tabără au probleme mult mai grave decît ei, film selecţionat şi la Warsaw Film Festival 2013) şi, printre altele, Experimentul Bucureşti al lui Tom Wilson (pare-mi-se oareşcum overrated şi prea luat în serios, mai ales cînd se vorbeşte atît de en passant, aproape ca o notă de subsol, despre Experimentul Piteşti în timp ce se joacă de-a mockumentary amoros-muzical). Şi, pe lîngă toate acestea – trilogia Ardelenilor, ca să fie istoria istorie şi să fie cunoscut şi-n afară genul mămăligă-western.

În septembrie, Poziţia copilului s-a mutat la Donostia – San Sebastián, alături de Cîinele japonez al lui Tudor Jurgiu (cu J!) şi alături de Crulic-ul Ancăi Damian, pentru (evident!) Festival de San Sebastián, ajuns la a 61-a ediţie. Tot în septembrie, numai că mult mai important pentru România, a avut loc Sarajevo Film Festival, unde s-au întîmplat următoarele lucruri dătătoare de mîndrie în suc naţional propriu: megatribut Cristi Puiu (cu alde Aurora, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea etc.); în competiţia de filme lungi au fost neaoşele Carmen (r. Doru Niţescu) cu Rodica Lazăr (din My Baby, care s-a perindat şi pe la Cannes în 2013), Lupu (adică acel film în care Ada Condeescu se dă drept Emanuelle circa 1993-1994, tolănită pe diferite paturi şi fotolii) şi Metabolismul lui Porumboiu (sau prăbuşirea nocturnei asupra Capitalei, nu?!?); în competiţia de scurte: Fotografii de familie (despre care ziceam, la un moment dat, că e afectat de nişte zguduitoare manierisme telenovelistice) şi „Jude’s very own“ O umbră de nor (care s-a dus şi el la Cannes, ce chestie!); în competiţia de documentare: Aici... adică acolo, nu tocmai confortabilul documentar despre părinţi care se întorc de la muncit prin străinătate şi ai lor plozi doritori de atenţie.

De la Sarajevo – în Elveţia pentru Locarno International Film, festivalul acela care are drept mascotă un pîrş. Ba nu, un ghepard. În orice caz, acolo, România a fost reprezentată de ghici ce? Metabolism! Iarăşi Porumboiu, iarăşi secvenţe lungi ad infinitum. Apoi, Roxanne, despre care am sperat că este un remake al comediei cu Steve Martin din 1987. Ar fi fost excelent să-l vedem pe Şerban Pavlu cu nas imens şi fals (un rapel la năsoasa şi comatoasa Mona din Rămîi cu mine, acest Titanic 3 produs de HBO). Dar n-a fost să fie, deoarece e o dramoletă cu melodia de la Police, şi nişte regrete, şi nişte Mihai Călin. Pe lîngă aceste două lungmetraje, a mai existat şi un scurt al Mihaelei Popescu, Plimbare, cu Valeria Seciu în prim-plan.

(Înainte să ne scufundăm şi mai mult în trecut, menţionez că tocmai mi s-a atras atenţia că premiul de la Locarno nu e nici pîrş, nici ghepard, nici rîs. E un leopard! Să ne ducem şi mai înapoi, dară, precum un anume individ, care călătoreşte în spaţiu şi timp, într-o cabină albastră de poliţie.)

Cannes şi Berlin

La Cannes ne-am dus cu un ditamai calupul de scurtmetraje (Romanian Short Waves), Radu Jude a fost selecţionat în Quinzaine cu O umbră de nor şi Tudor Jurgiu a cîştigat premiul 3 în secţiunea „Cinefondation“ pentru scurtul În acvariu (mari semne de întrebare aici, pentru acest scurtmetraj în care un cuplu se chinuie să se împace, să se certe şi să copuleze, deraind din rizibil în ieftin-dramatic).

Vorbeam mai devreme de Romanian Short Waves, ocazie prin care Cannes-ul a putut vedea 16 scurtmetraje româneşti (independente sau de şcoală). Printre acestea 16, s-au aciuat următoarele:

Waste al lui Anton Groves, scurtmetraj despre obsesii şi tabieturi duse la extrem (păi da, Ana Ularu este ceva dătător de obsesii!), care a fost şi la Geneva Tous Ecrans Festival 2012. Vaca finlandeză a eternului Gheorghe Preda, care cînd le face, le face maxim! Să ne aducem, doar, aminte de Îngerul necesar (acel rateu faux-giallo, faux-Lynch). Ei, bine, în Vaca finlandeză, dă la o parte orice formă sforţat-estetică, se angrenează cu cel mai dubios green-screen de la Yogi Bear 3D încoace şi face comentariu socio-cultural, nu altfel! Văcuţa a mai apărut şi prin alte festivaluri. Wonderland al lui Peter Kerek. Foarte simpatic şi amuzant scurtmetraj despre concupiscenţe infantile la adresa Pepsi-ului, cu fond de represalii şi tristeţi comuniste. Wonderland şi-a mai făcut apariţia şi la New Directors/New Films în 2013, în cadrul ND/NF Shorts Program 1. Din nou acel Plimbare al Mihaelei Popescu, care a apărut şi la Sarajevo. Din păcate, nu am avut ocazia să îl văd. Bad Penny al lui Andrei Creţulescu, despre doi şmecheraşi (Dorian Boguţă şi Andi Vasluianu) care dau nas în nas cu Şerban Pavlu. Pavlu, precum bufniţa, nu e ceea ce pare a fi, în acea fatidică noapte hibernală, care are ca soundtrack o piesă a formaţiei lui Ryan Gosling. Bad Penny s-a ivit şi prin: Grossman Fantastic Film Festival 2013, Lund International Fantastic Film Festival 2013 etc. Şi My Baby al Luizei Pîrvu care m-a dat pe spate din punct de vedere al construcţiei vizuale – arată într-un foarte mare fel, iar diferenţele de standard de viaţă dintre cele două personaje principale (Rodica Lazăr şi Olimpia Melinte) sînt cam frumos pictate.

Anul l-am început cu Berlinul, aşa cum l-am şi terminat. We’ve come full circle: Poziţia copilului, Berlin, Ursul de Aur. Nu are rost să zic mai multe pentru că deja ne-a bubuit pieptul mult prea mult de la atîta mîndrie şi de la atît sentiment naţional. Trăgînd nişte linii şi adunînd ce avem de adunat, a fost un an destul de bun, atît înăuntrul, cît şi în afara ţării. Mare păcat, însă, că Domnişoara Christina (acea glorioasă reclamă cartonat-faux-gotică la cafea) nu a părăsit graniţele ţării cu tăvălugul cinematografic, întru recunoaştere galactică. Dar divaghez şi realizările-s realizări: n-om fi prins noi Oscarul, dar filmul românesc a fost dus prin multe festivaluri (prea multe pentru a le enumera, sincer!). Pe cînd şi filme româneşti de gen înscrise la festivaluri horror din afara graniţelor, însă?

Cătălin Mesaru scrie pe cinenematoblog.com şi pe filmsense.eu.