Oricît de diferite par la prima vedere, o masă oficială, protocolară și luxoasă, oferită de un șef de stat invitaților săi, se bazează pe aceleași principii care regizează masa la care familia Ionescu invită familia Popescu. În primul rînd, amîndouă presupun ospitalitatea, calitatea de a fi „primitor“ și preocuparea pentru plăcerea musafirilor. În spatele ospitalității, întotdeauna se ascunde însă un interes: a stabili bune și, mai ales, fructuoase (mai ales pentru gazde!) relații cu invitații.

Pînă să fie lansat termenul „gastro­diplomație“ (inventat în 2002 de jur­na­liștii de la The Economist), în secolul al XVII lea, Bossuet afirma că „la masă se guvernează“. Savoarea mîncărurilor, buchetul vinurilor oferite, eleganța serviciului, toate favorizează apropierea dintre meseni și, implicit, tratativele, înțelegerile… De la contracte economice între state pînă la cedarea unui loc de parcare în fața blocului, farfuria este o parte importantă a oricărei negocieri, deoarece ea creează o intimitate hedonistă, presupusă a fi favorabilă gazdelor ospitaliere.

Rolul mîncării în relațiile politice nu este însă ceva nou. Societățile primitive, studiate de Claude Lévi-Strauss, ne arată aceeași preocupare pentru acordarea de sens, de semnificație culturală, preparatelor culinare folosite la „recepții“. De pildă, încă din negura trecutului, mîncarea are semnificații diferite în funcție de tehnica de gătire: de cele mai multe ori, alimentele fripte sînt considerate feluri de mîncare ceremoniale, oferite oaspetelui, străinului, în timp ce acelea fierte sînt destinate familiei, unui cerc social închis (la unele triburi amazoniene este interzisă oferirea cărnii fierte văduvilor sau văduvelor, din cauză că acest gest ar putea fi interpretat ca unul de apropiere excesivă). Carnea fiartă nu este destul de „festivă“, ea nu înseamnă petrecere, ci simplă hrănire în mediul familial și, în plus, presupune un jenant spirit de economie: dintr o singură tehnică de gătire rezultă două preparate, unul solid și o zeamă la fel de hrănitoare.

Mai există două forțe care dirijează aceste mese. Două forțe antagonice. Uneia i-am putea spune centripetă, celeilalte, centrifugă. Prima presupune folosirea tradiției culinare a gazdei ca un vector politic, ea reprezintă afirmarea valorii specificului gastronomic național în fața oaspeților străini; cea de a doua forță ia în considerare idiosincraziile musafirilor, antipatiile lor în domeniul culinar și „îmblînzește“ alteritatea (resimțită de oaspeți) felurilor de mîncare tradiționale. Francezii adoră melcii… Dar este greu de presupus că la un dineu oficial din Hexagon vor fi serviți celebrii „escargots de Bourgogne“. Un preparat emblematic pentru bucătăria suedeză se numește „surströmming“; este vorba despre hering crud, nu foarte sărat, lăsat la fermentat pînă ajunge să pută îngrozitor (un critic gastronomic german a scris că marea încercare atunci cînd guști surströmming este să te abții de la a vomita pînă după prima înghițitură). Este la fel de greu de presupus că acest pește „fezandat“ ar putea fi servit la un dejun oferit de un oficial suedez. În aceeași logică a forței centrifuge, dacă familia Ionescu invită la prînz familia Popescu, iar pasiunea Ioneștilor este tuslamaua cu mult usturoi, în timp ce doamna Popescu nu suportă usturoiul, e de așteptat ca tuslamaua să devină o ciorbă de burtă mult mai puțin usturoiată.

Echilibrul dintre aceste două forțe a fost făcut, timp de cîteva secole, de un fel de lingua franca a gastrodiplomației: arta culinară franceză, mult timp recunoscută ca singura „mare bucătărie“ a planetei, acceptată și prețuită la dejunurile și dineurile oficiale din întreaga lume civilizată. Astăzi însă, ca un efect al globalizării, acest monopol francez a fost serios zdruncinat. Dar tot ea, Franța, și-a păstrat aproape intact orgoliul gastronomic, iar în meniurile sale se poate regăsi cea mai puternică exprimare a forței centripete mai sus pomenite.

Nu cred că ar trebui să îi acuzăm pe orgolioșii francezi, adevărul e că este greu să te desparți de un trecut glorios… În noiembrie 1814 a început Congresul de la Viena; Franța napoleoniană înfrîntă trebuie să se supună deciziilor luate de învingătorii englezi, ruși, austrieci și prusaci. Talleyrand îi reprezintă pe învinși, iar suveranul său, Ludovic al XVIII-lea, îl trimite la Viena cu o lungă listă de „indicații prețioase“; bătrînul și parșivul diplomat îi răspunde: „Sire, am mai mare nevoie de cratițe decît de instrucțiuni!“. Și pleacă însoțit de o armată de bucătari coordonați de Marie-Antoine Carême, „bucătarul regilor și regele bucătarilor“. Timp de cîteva luni, mîncărurile franceze îi năucesc pe învingătorii europeni, iar la finalul Congresului, Franța se vede reprimită în rîndurile Marilor Puteri. Celebru a rămas dineul oferit de ambasadorul francez în onoarea lui Wellington: pe par­cursul mesei, discuțiile în contradictoriu devin din ce în ce mai inflamate, dar Talleyrand dezamorsează criza propunînd un… concurs pentru desemnarea celui mai bun soi de brînză din lume. Evident, toți musafirii premiază Brie-ul din Meaux, iar negocierile revin la un ton liniștit…
Aceeași brînză a încîntat-o pe Elisabeta a II-a, un secol și jumătate mai tîrziu, atunci cînd, aflată în vizită oficială în Franța, s-a arătat totuși speriată de denumirea unui fel de mîncare: „Arici în cuib“… Cu multă discreție, regina a cerut suitei sale să afle dacă nu cumva franțujii cam perverși vor să-i pună în farfurie animăluțul cu țepi. S a liniștit aflînd că era vorba despre o bucată de foie gras „înțepată“ cu șuvițe de trufă (cuibul fiind o brioșă din al cărei aluat nu lipseau migdalele).

În zilele noastre, angajații departamentelor de „protocol“ ale gazdelor se consultă cu aceia ai oaspeților și, de cele mai multe ori, inadvertențele din farfurii ori din pahare sînt prevenite. Uneori însă, forța centripetă mai sus amintită este prea puternică și nici un compromis nu este posibil. Dacă, pentru germani, berea este „flüssiges Brot“ („pîine lichidă“), conform unei zicale din cultura populară, la francezi treaba e mult mai serioasă, asocierea vin-mîncare fiind de foarte mult timp parte esențială a culturii gastronomice înalte. Nu există fel de mîncare fără vinul potrivit și, în general, nu există masă fără vinuri! Așa încît, de mai multe ori, francezii au anulat dineuri oficiale din pricina pretențiilor prohibiționiste ale oaspeților. Mohammad Khatami, președintele Iranului, a fost invitat la un dineu oferit de Jacques Chirac. Partea iraniană a cerut să nu fie servit nici un fel de vin. Dineul a fost anulat. Prim-ministrul irakian, Nouri al-Maliki, a fost invitat de către președintele Franței, Nicolas Sarkozy, la un dejun. Protocolul irakian a cerut să nu existe vinuri la masă. Dejunul a fost anulat.

Pe de altă parte, există și Realpolitik în gastrodiplomație; în aceste situații, forța centrifugă are întîietate, iar orgoliul francezilor știe cînd să plece capul: pe timpurile lui Mitterrand, Alteța Sa Regală Prințul Fahd Bin Abdul Aziz Al Saud, moștenitor al tronului Arabiei Saudite, a dejunat la Palatul Élysée și, alături de păstrăv rasol, pui umplut și tartă de cartofi cu ciuperci, a sorbit doar „sucuri de fructe“… De data aceasta, orgolioșii francezi l-au parafrazat pe Henric al IV-lea („Paris vaut bien une messe“): petrolul saudit e mai valoros decît podgoriile din Bordeaux ori Bourgogne. Dar cele două forțe antagonice despre care vorbeam pot uneori să fie puse într-un inteligent și savuros echilibru… În anul 2014, președintele François Hollande l-a avut invitat la Élysée pe președintele chinez Xi Jinping. Dineul a fost pregătit de geniul culinar numit Alain Ducasse… Felurile de mîncare au fost toate „centripete“, adică foarte franțuzești, dar au fost servite sub formă de microporții, „à la chinoise“, taman bune de luat cu bețișoarele asiatice, nu cu furculița europeană. Cu numai un an mai devreme, același François Hollande l-a avut ca oaspete pe Joachim Gauck, președintele Germaniei. La masă, unul dintre preparate a fost un homar fiert, servit într-un aspic tricolor; cele trei culori erau cele ale drapelului german. Un omagiu simbolic, colorat și savuros.

Din nefericire, există și exemple de șefi de stat care nu au fost capabili să acorde nici o importanță gastrodiplomației și nici farfuriei naționale. De cele mai multe ori, avem de-a face cu dictatori comuniști cvasianalfabeți, profund înghețați în incultură. În anul 1968, Charles de Gaulle a vizitat România. Doamna Sanda Stolojan a fost prezentă, ca traducătoare pentru președintele francez. Acesta din urmă dorea să afle mai multe despre preferințele gastronomice ale românilor. Ambii Ceaușești au fost năuciți de întrebare, li s-a părut ridicol subiectul, căci, nu-i așa, mîncarea este doar substanța nediferențiată gustativ de care clasa muncitoare are nevoie numai pentru a munci. De Gaulle a dorit să-i ajute pe cei doi tembeli, a pomenit mămăliga, „polenta“, cum îi zic francezii (care nu o disprețuiesc deloc!): „Nu-i așa că ea este cea mai apreciată de către români?“. Ceaușescu, neam de mămăligar amărît, s-a supărat, a privit în podea și nu a răspuns. S-a simțit profund jignit!

Vlad Macri este jurnalist și scriitor. A publicat, printre altele, Stufat ori estouffade? sau Există bucătărie românească?, Editura Humanitas, 2008.