Întrebat ce este un ţăran, un elev dintr-o şcoală centrală bucureşteană a răspuns: cineva care scuipă seminţe şi vorbeşte urît. Ştim, ţăranul nu mai e ce-a fost. E tot mai puţin rural, tradiţional, vital… Concret, nu prea ştim ce a devenit. Dar putem să observăm. Şi să întrebăm:

1. Ce este ţărănia? Şi cum se manifestă ea în sat şi la oraş?
2. Există un ţăran în fiecare din noi? Cum arată ţăranul din tine?

Răspund cîţiva tineri urbani. Artişti, antropologi, muzeografi, jurnalişti, ecologişti... Fiecare cu ţăranul lui, după cum urmează:

Monika PĂDUREŢ
artist

1. Oraşele din România de astăzi sînt de fapt populate de o majoritate de ţărani, mai bine spus de foşti ţărani, făcînd din ele oraşe semiurbane populate de oameni semiurbanizaţi, care au pierdut regulile de viaţă de la ţară şi nu au reuşit să şi le însuşească pe cele de la oraş. Pe de altă parte, ţăranii care trăiesc în continuare la ţară nu mai sînt nici ei, decît într-o mică proporţie, ţărani adevăraţi, deoarece mulţi dintre ei au şi alte activităţi profesionale care se desfăşoară în contexte fără nici o legătură cu ţărănia, cu autenticul spirit ţărănesc în care există un adevărat ritual de viaţă... Dacă viaţa de la ţară continuă să se schimbe ca în ultimele decenii, ţăranii riscă să dispară complet, devenind simpli producători agricoli. Vor rămîne în urma lor doar amintirile literare şi patrimoniul material expus în muzee... ca să ne amintim de acele vremuri mai echilibrate din toate punctele de vedere. 

2. Nu aş putea să spun că există un ţăran în mine, poate undeva într-un colţişor ascuns.... Nu aş putea să mă identific cu un ţăran, să mă simt de la cap la coadă ţăran... pot spune doar că am o admiraţie specială pentru ce era un ţăran cîndva, pentru ce mai e un ţăran pe alocuri în zilele noastre. Sînt fascinată de cum reuşeau ei să facă lucruri simple pentru folosinţa cotidiană şi care nouă ni se par de o frumuseţe inegalabilă azi. Îmi place să am în jurul meu obiecte făcute de ţărani, îmi dau o linişte specială şi îmi bucură sufletul prin simplitate, ingeniozitate şi prin faptul că transmit lucruri esenţiale despre viaţă, iubire, moarte... Mi-ar plăcea să am uneori structura sănătoasă a unui ţăran adevărat, dar mă mulţumesc să fiu în admiraţia şi preţuirea lui... şi cred că am învăţat foarte mult observîndu-i, urmărindu-le felul simplu şi eficient de a gîndi şi acţiona.  

 

Alexandru BĂLĂŞESCU 
antropolog 

1. Întrebarea este puţin tendenţioasă pentru că presupune trăsături specifice de caracter definitorii şi imuabile („ţărănia“) ataşate unei localităţi (în sens antropologic, loc de vieţuire). Dar, acceptînd jocul, să spunem că avem o definiţie în primul rînd a ceea ce înseamnă ţăran şi anume: o persoană care trăieşte în mediul rural şi care produce singură hrana necesară vieţii cu un posibil surplus valorificat pe pieţe locale. Relaţiile sociale în astfel de mediu ar fi caracterizate, în mod tradiţional, prin proximitate fizică sau parentală (de rudenie) şi prin puţine schimburi semnificative în afara cercului cunoscut. Aceasta este dublată de o atitudine de neîncredere şi chiar ostilitate faţă de celalalt. În consecinţă, spaţiul public – ca loc de întîlnire anonim în mediul rural – este inexistent, publicul fiind al nimănui. Istoria recentă în România a făcut ca mediul urban, în cea mai mare parte a sa, să fie rezultatul construcţiei ideologice a proletariatului, acesta fiind format din populaţia dizlocată din mediul rural şi care a adus cu sine aceste valori (şi le-a perpetuat în mare măsură) în mediul urban nou construit în jurul obiectivelor industriale (în anii ’60). O a doua fază a constituit-o „sistematizarea satelor“ – încercarea à la Ceauşescu de industrializare a agriculturii. Rezultatul este o formă urbană specifică, construită arhitectural pe principii moderniste şi populată în mare parte de oameni care se raportează la spaţiu şi la relaţiile sociale, într-un mod mai degrabă tradiţional rural. De fapt, în literatura de marketing, această populaţie formează categoria de „rurban“. Una dintre consecinţe este că relaţiile sociale din multe medii urbane în România sînt bazate pe proximitate amicală şi excluderea automată a celuilalt (deci foarte puţin pe valorile citadine ale deschiderii faţă de celălalt şi ale contractului social – care s-ar baza pe stabilirea uşoară şi regularizarea relaţiilor anonime cu celălalt). Pe de altă parte, avem raportarea la spaţiul public ca la spaţiul nimănui, şi nu ca la spaţiul tuturor, spaţiu destinat schimburilor şi stabilirii relaţiilor rapide bazate pe încredere, indiferent de gradul de pre-cunoaştere interpersonală. De aceea, în România termenul „ţăran“ este folosit peiorativ în mediul urban şi probabil că se referă la manifestări „rurbane“ – perfect normale în mediul autarhic rural, dar care deranjează anumite sensibilităţi citadine (şi ele de fapt în formare). Termenul de fapt este un „significant plutitor“, o etichetă care poate fi aplicată cînd convine mai bine. 

2. Nu ştiu dacă există un ţăran în fiecare dintre noi, din nou depinde de definiţie. Dacă ne gîndim că, în mod universal, cultura de astăzi este legată de sedentarizare şi agri-cultură, da, există un ţăran în fiecare dintre noi, oraşele s-au dezvoltat mai tîrziu pe bazele surplusului agricol. Personal – pentru că nu am avut bunici la ţară – toată copilăria m-am simţit frustrat de faptul că prietenii mei mergeau la ţară, pe cînd eu mă duceam cu bunicul meu în staţiuni gen Eforie, Vatra Dornei sau Călimăneşti. Prietenii mă întrebau „dar tu de ce nu ai ţară“ şi nu am ştiut să le răspund; probabil că această judecată profundă care leagă identitatea unei persoane de localitate este un reflex ţărănesc existent şi astăzi în 98% din populaţia globului (care poate fi sănătos sau nesănătos, depinde de intensitatea şi implicaţiile sale). Amin Maalouf îşi deschide cartea Leon Africanul cu o pagină extraordinară în care explică cum, deşi eroul era cunoscut în Spania, nordul Africii şi Italia sub diverse nume care îl legau de o anumită origine, el nu era nici spaniol, nici african, nici din Roma, ci era „al drumului“. Adevăratele oraşe mari îţi oferă beneficiile relaţiilor sociale dar şi avantajele anonimităţii, iar nomadismul este forma identitară care dezleagă total de localitate (şi deci de „ţărănie“). Însă Cain l-a ucis pe Abel. 

 

Stela NADOLEANU 
jurnalist  

1. E un dat cu care te naşti. Şi nu doar dacă te-ai născut la ţară. Poţi să simţi ţărănia din tine (şi să te comporţi ca atare) chiar dacă n-ai fost niciodată la sapă şi nici n-ai împărţit brînza cu ceapă cu ceilalţi de-ai tăi, pe tarlale. Ţărănia, aşa cum o văd eu, s-a pricopsit degeaba cu o nuanţă peiorativă. Or fi ţăranii neşcoliţi şi mai din topor, dar cred că ştiu mai multe. Şi mai bine. Sînt cu picioarele pe pămînt, şi la propriu şi la figurat – sau poate doar mi se pare. E ciudat ce i se întîmplă „ţărăniei“. E aproape un paradox. La sat, ţărănia aia bună şi blîndă e hăituită de urbanizare şi emancipare. Ţăranii (unii) încearcă să se scuture de ea, de parcă s-ar putea spăla cum îţi speli o cămaşă de sudoare. Dacă ajunge ţărănia asta blîndă la oraş trebuie să-şi caute prieteni, la fel de „ţărănişti“. Şi oraşul e mare... cînd vezi că i-a găsit şi nu-şi pierde din simţire, atunci e o mare bucurie. 

2. Nu ştiu dacă există un ţăran în fiecare din noi. Pentru că nu ştiu cum sînt alţii, poate că nu s-au născut cu datul ăsta. Eu am făcut cunoştinţă cu ţăranul din mine abia cînd am ajuns la oraş. Pînă atunci mi-l scuturam şi eu, aşa cum ziceam mai înainte. Ţăranul din mine pare uneori naiv şi prea neatent la mersul vremurilor. Uneori îl cert că e prea ancorat în lucruri „învechite“. Dar de cele mai multe ori îl las să joace în horă şi să se bucure că ştie ce să facă, şi cu mîinile, şi cu inima, şi cu capul (chiar dacă se mai întîmplă să se căiască apoi).  

 

Cosmin MANOLACHE 
muzeograf 

1. Ţărănia trebuie să fie un mod de viaţă, unul care se pare că nu mai există decît în vagi reflexe, chiar şi pe la ţară. De cîte ori nu am citit reacţii ale unor ţărani intervievaţi de tot felul de curioşi, romantici, mai mult sau mai puţin profesionalizaţi? Întotdeauna găseşti cîte unul care să zică: „Eee, dar obiceiu’-ăsta nu se mai ţine... Îl ţineau moşii noştri...“ Mai mereu se va arunca peste bord cîte ceva dintr-un bagaj greu de aproximat, din ţărănia după care suspină şi oraşul, şi ţăranul dezrădăcinat, ajuns în mijlocul sau la periferiile oraşelor. Şi ei continuă de fapt să fie cum sînt, cu toate scăderile, cu toate renunţările, pentru că nu mai sînt la ţară, nu se cuvine să li se vadă paiele rătăcite prin paginile buletinului de identitate, buletin de Bucureşti sau de municipiu, pentru că viaţa merge înainte – vor merge în parcuri, că doar n-or fi parcuri la ţară, deşi ne putem bate capul dacă nu cumva parcul e un înlocuitor convenabil al naturii în care au copilărit, o natură îmblînzită atît cît trebuie, cît să nu-ţi aduci aminte pe de-a-ntregul de unde ai venit. Vreau să zic că, de fapt, nu ştiu ce e ţărănia. Sînt destui care se redescoperă şi preţ de-o vilă se ţărănesc iarăşi, dar ca nişte orăşeni sastisiţi de demonii străzilor agitate. Se întorc acolo cu un chip schimonosit, însă pentru cei care-au rămas pe dealuri, pe uliţe, în glod şi soare, schimonoseala nu e poate decît o sulemeneală domnească, semn de parvenire şi trai bun, exemplu bun de dat şi de urmat. Şi din nou oraşul îi înfulecă pe băncile din faţa blocurilor, în certurile aprige din autobuze pentru propria variantă a mersului lucrurilor, în babilonul hipermarketurilor. Ei sînt perfect adaptabili, atît de adaptabili încît sînt gata oricînd să dea peste cap acul echilibrului cu zelul participării şi cu indiferenţa faţă de manierele urbane... Văd toate mărunţişurile astea în fiecare zi, uneori ca pe nişte idei luate de-a gata, dar ştiu că uneori pot găsi în micile pauze de respiraţie ţărănia pe care am gustat-o în cîteva vacanţe de vară. Mi se face o milă adevărată, abia dezghiocată, cînd îi văd pe cei cîţiva rătăciţi pe la metrou întrebînd pe unde s-o ia ca să ajungă la Obor sau aiurea prin măţăraia Bucureştiului. Au o privire speriată, de animal gonit continuu. Încerc să le fiu de ajutor şi devin pedant — orăşean de-a dreptul. Nici măcar nu mai joc fotbal desculţ, cum obişnuiam. Cum mai simţeam glodul! Cum îmi mai zvîcneau tălpile! În schimb, continui să urc pantele pieptiş, nu pe curbe de nivel, cu călcătură ţărănească — de coborît la fel —, şi nu mă pot abţine să nu cumpăr la sfîrşit de toamnă porumbe, bobiţele alea albastre care în secvenţele copilăriei petrecute la ţară mă făceau cel mai neştiutor copil din cîţi ştiam. Porumbe! 

2. Habar nu am ce sau cîte urme de ţărănie sălăşluiesc în mine. Probabil că, dacă mă scarmăn, dacă mă dau peste cap, ceva-mi va curge din buzunare, amintirile sau întîmplările de peste zi vor lăsa să se întrevadă ceva, dar prea rar îmi fac vreme de asemenea gînduri. Din cînd în cînd mai sparg o ceapă, vorbesc cu „bunăoară“, dar, de teamă să nu fiu preţios, renunţ. Şi gura pungă — de-acolo, de pe dealuri ştiu senzaţia asta. La fel şi pielea găină. Şi tăiatul cocoşului. Ei, dar chiar încep să-mi dau drumul...  

 

Cătălina TESĂR 
muzeograf, doctorand  în Antropologie socială 

1. Nu am auzit foarte des vorbindu-se despre ţărănie, sau poate întrebarea ta e puţin anacronică. „Ţărănie“ îmi sună peiorativ, din acelaşi registru cu „ţigănie“, şi îmi închipui că atunci cînd e folosit, ca şi cel de-al doilea termen amintit, se referă la lipsa de „civilizaţie“, „înapoiere“, ceva retrograd în raport cu ceea ce e considerat a fi „modern“. Îmi amintesc că în anii ’90 urbanii se înjurau cu „bă, ţărane!“, pentru a sancţiona un comportament nerafinat în raport cu codul bunelor maniere-burgheze impuse de oraş. La fel, modul de a se îmbrăca putea atrage după sine eticheta de „ţăran“. Acum însă mi se pare că locul „ţăranului“ l-a luat cocalarul. Iar tot arsenalul de gesturi, „fapte“, ţoale şi vorbe – puse în scenă de cocalar – poartă numele de „ţigănie“. Şi asta în contextul mai larg al discursului şi politicilor publice care s-au schimbat, de la grija pentru reformele agrare, de după de-colectivizare, şi infrastructură, modernizare şi „west“-ificare, la atenţia acordată minorităţilor şi discriminării pe motive etnice. O manea din ’80 spunea „gata cu ţăranul s-a emancipat, nu mai e ţăranul cel de altădat’“ (Azur, „S-au emancipat ţăranii“). Realitatea socială reflectată de aceste versuri se regăseşte în transformările prin care a trecut societatea rurală în timpul procesului de industrializare. Strămutarea ţăranilor la oraşe, agricultura centralizată, practicată în regim normat-„muncitoresc“, substituirea obiectelor de décor şi uz domestic făcute manual, prin obiecte fabricate în serie, sînt simptome ale up-gradării ţăranului. „Ţărănie“ era să păstrezi în vitrinele din casă castroane şi ulcele de lut, în loc să expui bibelouri de porţelan şi peşti coloraţi de sticlă, să atîrni pe perete un ştergar lucrat în război, în locul unuia de artizanat, produs Arta Populară. Asta pentru mediul rural. Despre cei care plecau de la sat şi veneau la oraş, se credea că aduc cu ei „ţărănia“ în felul de a-şi mobila apartamentele ori în comportament. „Ţărănie“ e într-un cuvînt ceva ce nu e în pas cu moda; dar, spre deosebire de „ţigănie“, care presupune şi o evaluare morală (ca în expresia „a se ţigăni“), „ţărănia“ pare deseori să aibă conotaţii estetice. 

2. Asta sună cam esenţialist, parcă ne-am naşte sau nu cu o sămînţă de ţăran în noi. Istoria o demonstrează că nu e chiar aşa, pe ţărani îi fac şi-i anihilează schimbările sociale şi politice globale, împreună cu discursurile publice. M-am născut la oraş şi copilăria preşcolară am trăit-o la sat. După ce am mers la şcoală, o perioadă scurtă de timp îmi plăcea să-mi petrec vacanţele la ţară, unde îmi luam un aer superior de orăşean. Apoi n-am mai vrut să merg la ţară în vacanţe, preferam taberele la munte sau la mare. Acum, la 30 de ani, îmi place să trăiesc la ţară, am stat vreo 16 luni în ultimii doi ani şi de fiecare dată cînd vin la oraş, mă readaptez greu şi am timiditatea omului de la ţară neieşit în lume, inocent în raport cu moravurile urbane. Am prieteni care organizează meetinguri antiglobalizare şi pro eco-life. Lor le arăt ostentativ bătăturile din palmă şi le povestesc ce greu e să dai cu sapa, să întorci fînul la 400 şi să crapi lemne iarna. Cu ei am pierdut pasul şi în materie de outfit, prefer ţinutei de club pe cea de discotecă, cu haine mulate care evidenţiază formele corpului la fete şi mult alb la băieţi. Din punctul ăsta de vedere, mă încadrez în categoria urbanilor educaţi care reabilitează un stil de viaţă „ţărănesc“, cu diferenţa că o fac asumat şi conştient că ţăranul „autentic“ înconjurat de obiecte handmade nu mai există. Dacă există vreun „ţăran“ în mine, eu l-am construit şi am ales – aşa cum fac mulţi dintre noi – să trăiesc din cînd în cînd „ţărăneşte“.  

 

Dragoş BUCURENCI 
ecologist 

În accepţiunea curentă a orăşeanului, „a fi ţăran“ înseamnă a nu şti să te porţi. „Ţărănia“ e totuna cu proasta-creştere, iar „ţărani“, „ţărănoi“, „Gheorghe“ (care, pe greceşte, tot ţăran înseamnă), „momîrlani“, „de la ţară“ sînt cei neciopliţi, cei necivilizaţi, cei care n-au decît un cusur: că sînt măgari şi violenţi şi că n-au „maneră“. Expresiile de mai sus nu sînt foarte corecte politiceşte, pentru că stereotipizează jumătate din populaţia României, dar au o precizie şi o savoare care le vor menţine în uz, sînt convins, încă multă vreme. Cum au ajuns să fie folosite e însă altă poveste. O primă observaţie ar fi că, atunci cînd spune despre cineva că nu ştie să se poarte, orăşeanul judecă în funcţie de moravurile urbane. Iar cei care nu le respectă sînt de două feluri: cei care nu sînt familiarizaţi cu ele (să le spunem „ţărani de la ţară“) şi cei care le încalcă cu bună ştiinţă (să le spunem „ţărani de la oraş“). O a doua observaţie ar fi că şi orăşenii sînt de două feluri: cei care fac această diferenţă şi cei care n-o fac. „Barbar“ este un cuvînt cu o carieră similară. Grecii i-au numit barbaros pe cei care nu vorbeau greceşte („bar-bar“ nu însemna nimic în elină, era un fel de a spune că străinii sînt pur şi simplu nişte bîlbîiţi), dar cu timpul „barbaria“ a ajuns să fie sinonimă cu lipsa de civilizaţie. Pas mi Ellin barbaros (toţi cei care nu sînt greci sînt barbari) a început ca un truism şi a sfîrşit într-un complex de superioriate. Ca şi vechii greci, orăşenii moderni s-au obişnuit să-i privească de sus pe toţi cei care nu sînt ca ei. Nu sînt foarte sigur că ăsta e un lucru rău. Dar e, cu siguranţă, mult mai problematic astăzi decît era acum două mii de ani. Pentru că, dacă grecii şi barbarii erau la fel de neasemănători şi de greu de amestecat ca uleiul şi apa, ţăranul şi orăşeanul din zilele noastre sînt mai degrabă ca mustul şi vinul sau, dacă vreţi, ca mustul şi oţetul. 

Distincţia „ţăran (prost)/orăşean (bun)“ e născătoare de dileme identitare pentru că şi în adîncul celui mai citadin suflet fermentează un tulburel de ruralitate, care iese la lumină în cele mai autentice momente, cînd hainele de la oraş se destramă şi cad. Aşadar, pe de o parte, trebuie să acceptăm că există o ţărănie care ne paşte pe toţi, în egală măsură, şi, pe de altă parte, că ea nu trebuie să fie musai respingătoare. De felul cum arată ţărănia din noi cred că depinde, în mare măsură, cum ştim să ne învechim sau, după caz, cum ştim să ne acrim. Chiar aşa, pe cine faci tu ţăran?!?  

 

Mihai Andrei SIBIANU 
co-fondator al Asociaţiei Noi facem bine

Eu percep ţărănia şi folosesc termenul în ideea lipsei de maniere. Un fel de lipsă de educaţie în ceea ce priveşte comportamentul social mai degrabă. O neîmbrăţişare, voită sau nu, a convenţiei de-a nu-l deranja pe cel de lîngă tine. 

N-aş asocia ţărănia cu bădărănia, bădărănia este ceva peste ţărănie, în accepţiunea mea. Am întîlnit des oameni care o asociază în felul ăsta. Am întîlnit oameni care leagă cuvîntul ţărănie de prostie. Sînt destul de rezervat în a aprecia ţărăniile ca fiind gesturi sociale extreme sau gesturi care denotă prostie. Şi pentru că nu mi se pare drept şi pentru că am toată convingerea că, azi, ţăranii români, mă refer la cei autentici, de cele mai multe ori sînt mai puţin ţărani decît au devenit orăşenii. Ţăranii de la oraş nu numai că sînt slobozi la gură şi iuţi la mînie, aşa cum sînt şi ţăranii autentici, dar ei au ceva în plus ce-i face să fie ţăranii ăia la care mă refeream la începutul răspunsului. Sînt în primul rînd şmecheri. Dar nu şmecheri adevăraţi. Sînt agarici. Mulţi ţărani de oraş sînt nişte agarici. Vorbesc mult şi fac puţin. Sparg seminţe de fac un covor din coji. Aruncă cutiile de pizza pe geamul maşinii la Romană. Claxonează în fracţiunea de secundă în care s-a făcut verde. Rîd cu gura pînă la urechi atunci cînd fac ceva ce deranjează. Sînt cumva lipsiţi de simţ civic, şi în interior, şi în exterior. Ţăranii autentici nu sînt lipsiţi de simţul ăsta. Ba din contră. 

Îl am ca puternic reper pe bunicul meu. Fiu de ţăran adevărat, ca majoritatea bunicilor noştri. Maică-sa muncea pămîntul cot la cot cu bărbaţii. Munceau oamenii ăia de le săreau capacele. Atunci nu exista supermarket. Îşi făceau pînă şi hainele în casă. 

Oamenii de la ţară nu mai muncesc azi atît de mult. Au tractoare, femeile au timp de o cafea dimineaţa şi de una după-amiaza. Fentează şi ei natura. Vor şi ei roşii mai mari şi porci mai grei. Asta nu-i face mai puţin ţărani autentici. Autentici azi. Altfel decît ieri. Se schimbă şi ei încet-încet odată cu peisajul, se omogenizează. Şi dacă nu se omogenizează părinţii, se vor omogeniza copiii lor pentru că ţăranul de sat este pe cale de dispariţie. 

Ar fi nerealist să spunem că ne putem moderniza peste noapte. Ţăranul de oraş creşte în număr şi o să tot crească. E normal. Ne urbanizăm. Dar odată cu asta va creşte şi clasa de mijloc. Asta înseamnă un grad de cultură, inclusiv civică, mai ridicat. Aşa că nu-mi fac griji, clasa de mijloc va deveni predominantă cam în atîtea generaţii cît îi va lua ţărănimii de la sat să dispară. 

Chiar dacă avem o parte de „ţărănie“ în noi sau nu, ce contează este discernămîntul şi capacitatea noastră de a învăţa. Asta poate să te facă să înţelegi mai uşor cum stau lucrurile. Totuşi, pînă o să învăţăm să apreciem efortul fantastic şi sacrificiile pe care le-au făcut ţăranii ăia adevăraţi, propun folosirea cuvîntului de ŢĂĂRAN (cu doi de Ă) pentru categoria orăşenească a versiunii. E un compromis bun. 

anchetă realizată de Silvia CAZACU

Foto: V. Dorolți