Cum începe cineva să „facă“ turism?

Într-o carte de marketing pe care o citeam, la un moment dat, autorul susţinea că eşti un vînzător cu atît mai bun cu cît vinzi ceva ce ţie personal nu-ţi place. Eu nu cred că poţi face bine un lucru, dacă tu personal nu te regăseşti în acel lucru. Mi-a plăcut mereu să călătoresc, indiferent de mijloc de transport sau condiţii. Apoi am dorit să împărtăşesc şi celor din jur din experienţa mea. Mai departe lucrurile au venit cumva de la sine, desigur, prin efort şi căutare permanente.

Pe ce trasee mai puţin cunoscute, în ce locuri mai puţin marcate pe o hartă turistică îi duceţi pe străinii veniţi să vadă România?

Nivelul de dificultate al unui traseu montan sau de izolare al unui loc nu ţine exclusiv de ce este acolo, ci de percepţia, experienţa anterioară, condiţia fizică sau starea de moment a călătorului. Am mers cu oameni prin Munţii Ciucaş şi li s-a părut izolat, cu alţii am fost prin Bîrgău şi se simţeau ca acasă, deşi „casă“ pentru ei însemna la Montréal. Singura posibilitate de cazare în aceşti munţi este cortul din rucsac sau vreo stînă, iar marcajele – acolo unde se mai văd – au fost bătute de ploi şi de soare, preţ de cîteva decenii. Dincolo de aceasta însă, Ţinutul Secuiesc cu satele sale tradiţionale, meşteşugurile bine păstrate şi zona montană atît de diversă, cu numeroase izvoare minerale, de regulă bine puse în valoare, cît şi Oltenia cu conacele, viile, bucătăria savuroasă şi arhitectura rurală sau religioasă pitorească – iată două zone despre care se aude mai puţin, dar care au multe de oferit. Aceasta nu înseamnă că mă rezum la anumite zone, totul porneşte de la ce caută oamenii. Nu am restricţii sau tabuuri legat de trasee, hărţi sau locuri.

Luînd-o pe drumuri lăturalnice nu daţi şi de probleme?

Nu numai pe drumuri lăturalnice dai de probleme. Am bătut satele de pe lîngă Dorohoi, în căutarea unui toponim care nu mai există şi a unor oameni care să-şi mai amintească de un zămnic pomenit într-o scrisoare veche. Am măsurat distanţe şi-am numărat camere de cazare prin pensiuni de-a lungul Dunării sau prin nord-vestul Ardealului, pentru a organiza grupuri de ciclişti. Prin 2004, umblam în sus şi-n jos prin Suceviţa, în căutarea unui loc fain unde să facem o cină. Mai întîi, domnul pe care şi astăzi îl pomenesc drept monsieur le berger, cînd mai povestesc cu ghidul străin, a pus cîinii pe noi datorită unei dispute pe care o avea cu proprietarul locului unde urma să îi cazăm pe oameni. Însă, după o negociere principială purtată peste gard, unde banii nu-şi aveau locul, domnul acesta extraordinar ne-a primit, şi avea să iasă cea mai frumoasă cină de pe traseu. La Sulina, n-a venit sfîrşitul lumii cînd proprietarul pensiunii pe care o rezervasem, cu cîteva luni înainte, pentru un alt grup, mi-a spus, într-o vizită pe care i-am făcut-o – credeam eu – pentru a discuta detalii organizatorice, că s-au anunţat ceva „oameni importanţi“ şi nu ne mai poate da nici o cameră, în ciuda rezervărilor scrise sau a hîrtiilor semnate. Am regîndit programul grupului, am explicat străinilor despre oamenii importanţi şi am mers mai departe, în compania pescarilor. Soluţii există întotdeauna, iar viaţa înseamnă o perpetuă căutare a lor. Cînd apar, bocitoarele nu mai ajută la nimic, în afară de propriul spectacol ieftin.

Ce ştiu străinii despre România înainte de a veni aici, geografic şi turistic vorbind? Ce îşi doresc să vadă în ţara noastră?

Lucrurile s-au schimbat destul de mult, în ultimul deceniu. Dacă înainte ştiau despre Ceauşescu, Dracula şi, cei mai în vîrstă, despre locuri legate de cel de-al Doilea Război Mondial, desemnarea Sibiului, împreună cu Luxemburgul, drept Capitală Culturală a Europei în 2007, activitatea deosebită a trustului fondat de Prinţul Charles de Wales, numeroasele croaziere anuale de pe Dunăre, cît şi acţiuni punctuale de promovare a unor localităţi sau locuri au dus la o popularizare mai mare, chiar dacă nu omogenă sau unitară (lipsind efortul guvernamental) a ţării în faţa unor potenţiali vizitatori. Acum oamenii au în general o idee, chiar şi vagă, despre bisericile fortificate săseşti şi secuieşti, cîteva oraşe din sudul Ardealului, Palatul Parlamentului din Bucureşti, mănăstirile pictate din Bucovina, Delta Dunării; cam toţi ştiu de Dracula, pe care îl asociază imediat cu imaginea Castelului Bran. Geografic, lucrurile variază mult, sînt dese situaţiile în care oamenii sînt impresionaţi de diversitatea reliefului şi, în general, a naturii. Ce îşi doresc să vadă… aici depinde de fiecare dintre ei; în plus, există şi profiluri naţionale: francezii, de pildă, sînt interesaţi de valorile culturale, de aspectele tradiţionale, de bucătăria locală, acestea pornind de la locul de cazare şi terminînd cu vizitele sau experienţele oferite. Germanii sînt mai mult pe partea istorică, avînd şi o afinitate culturală pentru partea central-sudică a Ardealului. Nord-americanii sînt interesaţi de diversitatea culturală, de o abordare eterogenă, unde vizitele să alterneze cu experienţe, întîlniri cu localnicii, poveştile lor. Şi tot aşa...

Ce lucruri le-au stîrnit curiozitatea, le-au plăcut, cu ce aţi reuşit să îi surprindeţi?

Nu-mi place treaba asta, să îi surprind, are o chestie de şmecherie, de păcăleală termenul ăsta. Carevasăzică ţi-am promis ceva şi, vezi tu, ţi-am dat ceva mai mult sau mai puţin, mai bun sau mai prost, te-am surprins, ce să mai... Nu vreau să îi surprind pe turişti, vreau, în schimb, să plece cu mai mult decît au venit, să poarte cu ei miresme, gusturi, imagini, oameni, poveşti. Curiozitatea le-o stîrnesc întotdeauna poveştile, mai ales cînd le asociezi unor locuri. Cînd vorbim despre Delta Dunării, nu ne gîndim automat la lipoveni, nici la genovezi, greci sau germani. Dacă o luăm invers însă, povestind despre un loc pe unde au trecut sau există încă aceşti oameni, cu moştenirea lor culturală, atunci n-o să ne mai gîndim la Deltă numai pentru pescuit, admirat păsări sau plimbări prin labirintul de canale şi lacuri. Ca în orice poveste care nu-şi trădează esenţa, trebuie să ai personaje. Aici intervin oamenii. Că este vorba despre domnul Páll, olar de la Corund, de doamna Orşivschi care încondeiază ouă la Vama, de domnul Sami care te plimbă cu căruţa prin Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului sau de Părintele Serafim care-i dă din bucium de sub Cerdac sau de pe Vîrful Ocolit în Munţii Bucegi, oamenii sînt cei care creează experienţe extraordinare şi amintiri care dăinuie. Fără oameni, muzeele sau oraşele vechi, oricît de frumoase ar fi, sînt fără viaţă.

Ce moduri diferite de a face turism ar putea fi puse în practică în România?

Problema, în general, în România este că individualismul ne guvernează existenţa; aici spunem că e bine cînd fiecare îşi vede de treaba lui, îşi mătură curtea lui şi atît. Spaţiul public nu ne interesează, nu este al nostru. Vecinul – nici atît, eventual dăm vina pe el pentru ce nu facem noi: ăla e sudist, ălălalt e moldovean, al treilea e ungur, al patrulea e machedon. Dar sîntem noi oare mai buni ca ei? Nu lucrăm împreună, nu facem lucruri integrat, nu încercăm să vedem tot tabloul, preferînd doar un colţ: al nostru. Ca să ai un turism ciclist dezvoltat, bunăoară, trebuie să ai piste, trasee, indicatoare, hărţi, track-uri, magazine, ateliere specializate şi pensiuni din loc în loc. Dar, dacă nu ai respect pentru ciclişti, iar percepţia celor care ajung pe aici este că fiecare zi pedalată prin România este o zi de supravieţuire în faţa unui conglomerat de pericole reale, nu prea folosesc facilităţile, şi aşa disproporţionate; spun aceasta după opt ani de lucru cu grupuri de acest gen.

Avînd experienţa ineficienţei guvernamentale a ultimilor 25 de ani, în acest domeniu, cred că un început ar fi să punem accentul pe forme particulare de turism şi acţiuni la nivelul comunităţilor locale. Cum ar fi să ştii că sîmbăta şi duminica, plătind un preţ pauşal, ţi se asigură accesul din gară sau din centrul localităţii, pînă la poalele muntelui sau la ruinele cetăţii din preajmă, respectiv întoarcerea la o oră rezonabilă şi totul corelat cu mijloacele de transport în comun de pînă acolo? Iar dacă e vorba despre un muzeu, să ai biletul inclus, astfel încît să îţi fie mai uşor? Cum ar fi să ai un drum al conacelor din Ardeal, un traseu de o săptămînă, pretabil cu maşina sau cu bicicleta, unde să ai informaţii despre ce ai de făcut ori de văzut pe drum, stînd în fiecare noapte în alt loc, fie că-i Zăbala sau Micloşoara, Mălăncrav sau Ogra? Cum ar fi ca gările să fie în administraţia comunităţii locale şi să nu mai arate dezgustător, avînd în vedere că pe acolo vin mulţi dintre cei ce ne trec pragul? Cum ar fi să nu trebuiască să descarci hărţi urcate de binevoitori pe Internet sau să le comanzi, în funcţie de editură, din cîteva oraşe mai mari din ţară sau de la Dimap din Budapesta, ci să ştii că le găseşti, fie ca atare, fie că ai schiţe orientative în pliante informative, în chiar localitatea pe care vrei să o vizitezi, unde te cazezi sau de unde-ţi porneşte traseul? Trăgînd o linie, nu zic că aşa este drept (nici viaţa, în general, nu este), însă cred că de aici trebuie să pornim: ca să existe o schimbare în bine, trebuie să ne-o dorim şi să ne străduim acolo unde sîntem, respectiv cu ceea ce avem la îndemînă, pentru a o realiza. Să pornim de la noi înşine şi apoi să avem aşteptări de la alţii.

Alexandru Dumitru este autor al unor ghiduri turistice despre România şi al suhard.com; în prezent, lucrează în domeniul incoming-ului şi al organizării de evenimente.

a consemnat Anda DOCEA 

Foto: A. Dumitru