Din fericire, sub aspect financiar, revista Dacia literară, editată de Muzeul Național al Literaturii Române Iași, în finanțarea Consiliului Județean Iași, nu a înregistrat „daune” în complicata perioadă pandemică. Am fost, altfel spus, la fel de săraci ca de obicei, fără să putem plăti drepturi de autor colaboratorilor și fără posibilitatea vreunei investiții deosebite în infrastructura revistei. Am încercat să vedem jumătatea plină a paharului: atunci cînd ești obișnuit cu lipsurile, criza nu te poate lua prin surprindere!

Dificultățile au fost, mai degrabă, de altă natură. Așa cum se știe, o anumită punere la îndoială a utilității culturii, ca să nu mai vorbim despre scoaterea ei de pe orice listă de priorități, s-au resimțit și la nivelul moralului redacției. „Țara, ba nu, lumea arde, iar ăștia fac reviste literare!” – iată un enunț care, chiar dacă nu era rostit în mod explicit, plutea din cînd în cînd pe deasupra Copoului, înfiorînd frunzele bătrînilor tei și sentimentele celor ce și-au asumat o existență de tip cultural. Au existat perioade în care aproape că îți era jenă să promovezi un eveniment cultural sau un material publicistic. Ba chiar ni se părea periculos, în contextul în care autoritățile locale anunțaseră la un moment dat măsuri drastice în sectorul cultural. Consiliul Județean tocmai alocase mai bine de zece milioane de euro pentru un spital de campanie și, bineînțeles, banii aceștia trebuia recuperați de undeva. Îmi amintesc cum, timp de cîteva săptămîni, angajații din subordinea instituțiilor subordonate CJ, în special cele culturale, evitau să mai vorbească despre viitor... Era luna mai și o primăvară superbă și inutilă contrapuncta starea generală de spirit.

A fost, cred, un test pentru societatea românească în ceea ce privește atașamentul ei real față de cultură, indiferent dacă vorbim despre cultură scrisă, vizuală sau de altă natură. Ar fi ieșit cineva în stradă, în semn de solidaritate, dacă statul ar fi închis sau ar fi mutilat organigramele instituțiilor de cultură? Am mari rețineri în a răspunde afirmativ. Cultura, se pare, e o activitate pentru „vremuri de pace”. În „vremuri de război”, lucrătorii în cultură devin cel puțin suspecți. Inutilitatea lor este strigătoare la cer, iar faptul că ei nu sînt o categorie esențială în clasificările statului din această nouă saga a vaccinării spune, din nou, multe despre vulnerabilitățile unui domeniu ce poate fi pus oricînd între paranteze.

În plin lockdown, cînd aveai voie să ieși doar pe bază de declarație, cu motive strict enunțate, a trebuit să ajung la redacția revistei Dacia literară pentru a lua printurile numărului de primăvară, pe care le corectasem și le pregătisem spre publicare încă din februarie. Trebuia să aplic corecturile în formatul electronic și să încep să livrez textele în formă finală tehnoredactorului. Bineînțeles, nu aveam rubrică în declarație pentru așa ceva, iar contravenția (sau chiar infracțiunea) între „paginile” căreia mă aflam era flagrantă. Acțiunea mea nu avea nimic eroic, deși, traversînd orașul pustiu la volanul mașinii, încercam să-mi procur acest sentiment. Toată aventura nu a durat mai mult de 40 de minute, însă amalgamul de stări contradictorii, teama de virus, teama de poliție (omul de cultură, fără vocația încălcării legii, are tendința să hiperbolizeze gravitatea a ceea ce face ilicit!), teama de necunoscut nu le voi uita niciodată... Am parcat în fața locuinței și am constatat că luasem dosarul greșit. Am stat indecis cîteva minute, apoi m-am dus acasă. Aveam să revăd redacția peste două luni...

Revenind, alte dificultăți au ținut de realizarea propriu-zisă a sumarelor numerelor de vară și de toamnă. Îngrijorarea generală, uneori dusă în zona panicii, a inhibat productivitatea multora dintre colaboratorii noștri. Pe de altă parte, simțeam că, editorial vorbind, nu este deloc în regulă să ne comportăm ca și cum tot ce se întîmpla „afară” nu ar fi existat, ignorînd marele și singurul subiect al zilei: pandemia. Pentru o revistă cu apariție trimestrială e destul de dificil să reflecte subiecte de actualitate, însă criza a fost, din păcate, suficient de îndelungată încît să ne permită și nouă să o abordăm publicistic. Am cerut studenților mei de la Facultatea ieșeană de Teatru, ca temă de curs, să descrie ceea ce văd de la fereastra locuințelor-celulă, în săptămînile acelea cumplite în care nu-ți puteai părăsi domiciliul. Am constatat uimit că exercițiul acesta, aparent banal, genera profunde întoarceri spre sine; cei mai mulți începeau prin a descrie peisajul exterior propriu-zis și terminau cu elaborate investigații despre ceea ce simțeau, așadar cu relatări ale unor peisaje interioare pe care pandemia le făcea brusc vizibile. Textele erau atît de bune, încît au generat un dosar cu titlul „Dincoace de fereastră”, în fapt o sumă de mărturii aproape cu valoare de documente afective.

Dificil a fost și să facem revista de acasă, fără obișnuitele comunicări directe, fără interacțiunile uzuale dintre redactori și tehnoredactori, însă acum, contemplînd pîrjolul economic prin care au trecut colegi de la alte publicații, îmi dau seama că deja sîntem în zona „mofturilor”. Ne-am asumat online-ul și am încercat să-l integrăm pe Kogălniceanu în noile paradigme. Kogălniceanu online... Am trădat boema, însă sperăm să revenim la ea într-o bună zi... Deși nu știm dacă boema, în sensul adînc și intim al acestui cuvînt, va mai fi vreodată posibilă...

Călin Ciobotari este redactor-șef al revistei Dacia literară.