De curînd, tocmai s-a sărbătorit Duminica Tomii, a sfîntului apostol Toma, zis și necredinciosul, cel care n-a crezut pînă cînd n-a văzut cu ochii săi urmele rănilor lui Iisus (e o dispută teologică dacă le-a și atins sau nu, fiindcă în Biblie nu se spune explicit). Există oameni credincioși care cred fără să vadă, oameni care cer dovezi ca să creadă, oameni necredincioși, dar, extinzînd aria și la lucrurile lumești, există și oameni care nu cred nici după ce văd și nici după ce simt. Am aflat despre ei, de exemplu, din știri recente care pomeneau indivizi care n-au crezut că există COVID-19 nici după ce au făcut boala și au fost internați. Unii au părăsit spitalul spunînd că n-au avut așa ceva, că a fost vorba de cu totul altceva. Sigur, cei care nu cred în existența COVID-19 nu se suprapun cu cei care nu cred în Dumnezeu, iar suspiciunea e un sentiment omenesc care din cînd în cînd se poate dovedi a fi chiar util. Putem trăi uneori dilema între a fi bănuitori și a ne lăsa păcăliți. Ce să alegem?

Oamenii luminați de credință sau de rațiune sau și de una, și de alta nu pot deveni foarte suspicioși. Îndoielile lor sînt rezonabile și ei nu ajung, de regulă, să creadă în teorii conspiraționiste sau în tot felul de alte asemenea prostii. 

Problema noastră este însă că, potrivit sondajelor (ha, pentru cine mai are încredere în ele...), locuitorii României sînt printre cei mai suspicioși oameni din Europa, adică sînt de părere într-o proporție covîrșitoare (peste 85%) că nu se poate avea încredere în cei mai mulți dintre semeni (paradoxal sau nu, asta se întîmplă în aceeași țară în care populația își declară credința în Dumnezeu, într-o proporție similară). Doar în Albania și în Bosnia Herțegovina oamenii sînt mai precauți față de semenii lor decît la noi. La polul opus, cu diferențe uriașe de atitudine față de propriii semeni, sînt locuitorii din țările nordice. Mai îngrijorător este că în ultimele decenii, în ceea ce ne privește, în ciuda îmbunătățirilor semnificative de nivel de trai și de libertăți, mentalitatea asta nu s-a schimbat deloc. Se pare că, așa cum scrie sociologul Mircea Kivu în articolul său, suspiciunea „e soră cu românul”. Iar frate îi este codrul, în care se ascunde atunci cînd îl cuprinde teama de dușmani.

Ei bine, suspiciunea asta generală față de oameni, de vecini, de străini, de apropiați, dar și de stat și de instituțiile sale, neîncrederea care nu se confundă neapărat cu spiritul critic, cu îndoiala și verificarea sănătoasă, ci e mai degrabă un fel de reflex profund, venit din istorie, nu poate rămîne fără un efect serios asupra relațiilor sociale, economiei, politicii sau administrației. Iar efectul e, bineînțeles, acela de frînare. Despre asemenea cauze și efecte va fi vorba în paginile care urmează.