Farmecul cel mare al epocii noastre constă în faptul că se întîmplă (și sînt pe cale de a se întîmpla) lucruri pe care nu numai că nu le-am fi așteptat, dar chiar le-am fi crezut de-a dreptul imposibile. Spun „farmec”, deși știu că unii vor ridica din sprîncene – nu e rău, uimirea intrigată duce cunoașterea mai departe! Cunoaștere care include – desigur – și scrierea Istoriei.

 

Toate-au fost, la timpul lor, ceva exagerat

În luna august a.c., am fost invitat la Festivalul de film istoric de la Rîșnov/Brașov, pentru o dezbatere și cîteva întîlniri cu studentele/studenții. Într-o discuție relaxată, am fost întrebat ce cred despre căsătoriile gay. N-a fost o întrebare inedită; în ultimii ani, într-o formă sau alta, mi s-a mai pus, în România, dar și în Franța.

În anul în care eu m-am născut (1967), pe continentul Europa, ca și în țara, regimul, contextul în care eu m-am născut, eventualitatea căsătoriei dintre un bărbat și un altul, sau dintre o femeie și altă femeie, era nu nulă – ci de negîndit. Bunicilor mei, ideea unei căsătorii homosexuale într-o primărie li s-ar fi părut nu o glumă – ci o imposibilitate pură, pentru că oamenii, condiționați de timp & spațiu, rareori pot gîndi dincolo de locul și de era lor. Imaginați-vă pe voi înșivă în anul 1885, întrebîndu-l pe Mihai Eminescu ce-ar crede despre doi bărbați căsătoriți între ei. Sau imaginați-vă că sînteți în anul 1938 și îl întrebați pe Nicolae Iorga ce zice de ideea ca două femei să se mărite una cu alta! Iată, deci, două genii – dar, cred, ambii ar fi putut fi încuiați, în anii lor, cu astfel de întrebări (în acest binom, eu aș paria pe un răspuns mai calm de la Iorga, nu de la Eminescu).

Să gîndim puțin la Istoria din spatele nostru. Acum 300 de ani, o femeie divorțată (mai bine zis, lăsată de soț) era suspectă. Acum 100 de ani, puține erau femeile din România rurală care făceau întreruperi de sarcină; practica exista, se petreceau avorturi (satul românesc era mai tolerant decît ați crede! – sau depinde cu ce-l compari, vezi Afganistanul azi), dar, în mare, o nemăritată care făcea asta clar devenea ținta bîrfelor, iar cota ei, în satul respectiv, scădea. Sau: acum plus/minus 50 de ani, tinere românce născute în mediul rural, educate apoi la oraș și devenite salariate, încă ezitau, totuși, să fumeze în fața taților lor (tați care, unii, fumau copios – dar în a căror concepție femeile și tutunul nu rimau!). Sau: gîndiți-vă la primele femei europene care au purtat pantaloni – au scandalizat! Gîndiți-vă la primele femei albe din SUA care au mers de mînă cu un bărbat negru sau la prima femeie de culoare care a ieșit la dans cu un WASP... Toți au scandalizat, la vremea lor. S-a oprit lumea din tranziție? Nu.

Vi se pare că diferența dintre româncele fumătoare din 1970 și homosexualii din 2020 este una ontologică? Poate, dar Istoria ne calmează: 50 de ani contează mult în viața generațiilor în curs, dar cinci decenii sînt insignifiante la scara Istoriei.

Acum, toate aceste cutezanțe de altădată par banale. Așa va fi și cu actualele cutezanțe sau contestări. Trupa Phoenix avea, în 1967, aceste superbe și simple versuri: „Toate-au fost, la timpul lor, ceva exagerat / Anii au trecut în zbor și lumea le-a uitat“. O incredibilă filozofie istorică se ascunde în aceste strofe.

Desigur, există un revers al medaliei

Pe de altă parte, ca profesionist al Istoriei, mi se pare în egală măsură aberantă ideea de a cere modernizare peste noapte din partea unor instituții care, prin logica lor, sînt conservatoare. Istoria ne învață că, de exemplu, Biserica (oricare ar fi ea) nu poate fi forțată; în timp, toate Bisericile s-au adaptat la mersul societății – dar, repet, în timp. Chiar dacă, admit, Istoria se grăbește, ideea unora de a accelera update-ul Bisericii va avea exact efectul opus. Pretenția unor neo-iacobini ca Biserica să sprijine de mîine contracepția sau avortul sau mariajele gay sau prezervativul etc. nu e numai absurdă, ci se va întoarce împotriva înseși ideii de evoluție.

În aprilie 2020, cînd Guvernul țării a propus ca preoții să stea izolați în biserici, iar polițiștii să ducă pe străzi lumina Învierii (!), aparent nimeni nu și-a dat seama ce cutie a Pandorei se deschide. Printr-un act oficial, au fost legitimate toate protestele opuse Guvernului și politicilor oficiale antipandemie. Există oameni care cred că BOR (general vorbind) este cea care sprijină campania antivaccin etc. Dar, peste 50 de ani, am bănuiala că istoricii viitorului își vor da seama că, de fapt, astfel de idei crețe (precum lumina Paștelui adusă cu mașina Poliției...) au sporit temporar susținătorii unui arhiepiscop intransigent, să zicem Teodosie al Tomisului, care e parte dintr-o serioasă confruntare (geopolitică?) din interiorul Bisericii Ortodoxe Române. Ca istoric, după aproape un secol de patriarhat românesc, pot s-o spun: în Biserica Ortodoxă Română există o tendință națională și pro-europeană, relaxată în raport/față de greco-catolici, catolici, protestanți ș.a. (Patriarhul Daniel, ca și precedenții, face parte din această familie spirituală), după cum există o altă tendință, opusă Occidentului, rebelă în interiorul BOR și admirativă față de ortodoxia politică promovată de unele state din estul României...

Rezum: cine critică BOR că nu susține schimbarea de sex (să zicem) face o dublă greșeală. Pe de o parte, susține o aberație (nu poți cere unei instituții prin esența ei conservatoare să devină un ONG în vîrful revoluțiilor din societate), iar pe de altă parte, la orice atac la adresa conducerii BOR e de văzut cui prodest / cui folosește. Aici ar fi mult de discutat, nu e subiectul acestui text, doar vă propun să reflectați.

Nu homosexualii sînt miza – și nici Bisericile

În fine, mai cred că desfășurarea, ca și scrierea Istoriei sînt, prin esența lor, un fenomen ciclic. Nu vreau să insist neapărat asupra homosexualității – deși ea este, paradoxal, un bun indicator.

Să ne înțelegem: acum cca 13.000 de ani a avut loc cea mai mare revoluție din istoria umanității – marea revoluție neolitică, prin care oamenii au început să domesticească animale și să cultive plante înainte sălbatice. Această relativă abundență de proteine & vegetale a permis treptat sedentarizarea. Cel puțin patru fenomene au decurs din apariția primelor cvasi-localități: apariția epidemiilor (dat fiind că oamenii se adunau, mai mulți, pe un spațiu limitat/îngrădit), apariția culturii (migratorii & vînătorii-culegători aveau arta lor, dar abia sedentarii au căpătat tihna pentru necropole, monumente etc.), apariția homosexualității „moderne” (toate primatele au instincte homo, dar comunitățile familial-tribale de vînători-culegători, se crede, le respingeau mai drastic decît cei din satele sedentarizate) și apariția... cariilor – care provin, pare-se, din consumul de carbohidrați, precum pîinea din grîu rîșnit etc. Apoi, vreme de secole, homosexualitatea a avut propria ei istorie, ilustrativă pentru ideea mea de ciclicitate – de exemplu, în Grecia anului 400 î.Hr. era mai ușor să fii gay decît în Franța anului 1400 d.Hr. sau decît în Germania anului 1940. Cum spuneam: istoria nu se repetă, dar există cicluri și cicluri. Dacă noi devenim azi toleranți față de ceva, nimic nu garantează că, peste decenii sau secole, nu va urma o epocă a unor neo-Inchiziții etc.

Istoria la timpul viitor

Cred că, în fața noastră, la două sau trei decenii în viitor, va urma o revoluție (post-umană?) de o amploare fără precedent. În acest moment scriu un roman, în care această schimbare (o cred epocală, similară cu revoluția neolitică de acum 13.000 de ani) poartă numele de BIANCA: biotehnologii, inteligențe artificiale, nanotehnologii, alternative cognitive etc. Imaginați-vă cum oare se va scrie Istoria cînd istoriografia va încăpea pe mîna unei generații cu un IQ crescut brusc prin editare genetică. Personal, cred că aceasta este autentica, azi, confruntare mondială: care putere va ajunge (prin gene „îmbunătățite”) să producă o primă generație de genii. Geniile – ne arată Istoria – pot fi deseori benefice și tot deseori mai egoiste decît noi, restul. Cum oare se va scrie Istoria viitorului, ca un posibil vals printre astfel de minți cu super-IQ, ca să nu mai amintesc despre posibilitatea unei viitoare Istorii scrise de o inteligență artificială?

Vi se pare scenariu SF? Eu aș zice să nu pariați pe această imposibilitate.

Istoria ne arată că „de negîndit”-ul de ieri are, uneori, curiosul obicei de a deveni banalul de mîine. „Toate sînt la modă acum / Și tot exagerat / Timpul trece ca un fum / Și tot va fi uitat! Da, da! Nu, nu!“

Cei de la Phoenix aveau dreptate.

Adrian Cioroianu este istoric. Manager interimar al Bibliotecii Naționale a României.

Foto: wikimedia commons