Am impresia că SF-ul din titlu ar trebui cumva redefinit... Bere Kaiser la cutie, cumpărată de la (acum defunctul) UNIC pe dolari!? Casete audio înregistrate (la comandă au ba) şi vîndute în pasaj la Universitate sau în Romană, la coloane!? Asociaţii şi asocieri, brosseri, depeşari şi metalişti, planuri şi contraplanuri, invazia Coca-Cola, Pyramide şi Efes – începuturile anilor ’90 în România ar merita un soi de Larousse numai al lor. Hmm... Pînă sună cei de la editură, profit să-mi amintesc de boom-ul meu nouăzecist favorit.

Cei mici sper că au fost puşi la curent – în anii ’80, dacă erai sătul de reluări cenzurate sau premiere socialiste, puteai încerca să te pui la curent cu noile tendinţe din cinema-ul capitalist prin intermediul casetei video (LOL, LMFAO, da, ştim, cunoaştem). Caseta asta video nu venea aşa, de nicăieri – nişte domni, să le zicem securişti sau fotbalişti sau orice alţi „işti“, aduceau de peste hotare pornoşaguri, kung-fu-isme etc. la kilogram (vorba unui hîtru, se mai strecura şi un Sophie’s Choice printre ele), le dădeau frumos la tradus (românul s-a născut delicat) şi apoi începeau să circule. Nu mulţi erau privilegiaţii posesori de minune supremă – citeşte player şi televizor color – dar, uneori, să zicem o dată pe săptămînă (românul s-a născut altruist), privilegiaţii sus-pomeniţi „dădeau video“. Ceea ce însemna că tu, cel care, printr-un fericit concurs de împrejurări, te trezeai invitat, aveai misiunea, deloc uşoară, de a face rost de marfă. Proaspătă, dacă se poate. Şi urmau cîteva zile de întins antene, conversat în şoaptă, vizite inopinate şi întîlniri mai mult sau mai puţin clandestine, la colţ de stradă, într-o lumină chioară, unde schimbai pungi de plastic cu indivizi la fel de febrili ca tine, care priveau din cînd în cînd peste umăr. Un pornache german şi Top Gun pentru Dirty Dancing, Vînătorul de cerbi contra A fost o dată în America, trei cu karate pentru Scarface şi tot aşa – unele dintre casete luceau, altele abia se mai ţineau, dar (românul s-a născut grijuliu) „o derulezi, băi, Vasile, nu uiţi, da?“. În seara cea mare, te trezeai cu Şoferul de taxi, urmat de un Bruce Lee (să zicem Jocul morţii), apoi de Flashdance şi, pentru a încheia în forţă, Mad Max. Totul se înghiţea nemestecat (românul s-a născut înfometat), se fuma şerpeşte şi se făceau planuri pentru sîmbăta viitoare: „Faci rost de Oraşul fantomă...?“.

„74 e aici?“ „Nu s-a întors încă“

Ei, românul s-a născut întreprinzător. Cei pe care plecarea domnului Ceauşescu şi sosirea domnului Iliescu i-au prins cu casete video în braţe, s-au hotărît să le pună la bătaie, aproximativ legal. În sensul că acum nu trebuia să te mai ascunzi de nimeni – iar legea drepturilor de autor nu dădea semne că va sosi prea curînd. Închirierile de casete se făceau mai din casă, mai din garaj, care cum se nimerise (inclusiv ghereta din faţă de la Eva, proaspăt demolată, a închiriat o vreme casete) – unele erau promovate mai agresiv, altele mai curat, cele mai multe se promovau singure, din gură-n gură. Matriţele erau trase de pe originale (musai englezeşti sau australiene – francezii erau în Secam, yankeii – în NTSC, videoplayerele multisistem erau încă rare), iar filmele mai noi veneau ori pe filieră suedeză (deci subtitrate), ori pe filieră germană (deci dublate deja în nemţeşte). Cum casetele aveau cîte trei ore, puteai înghesui două comedii de 90 de minute, sau un film mai lung care primea în completare un episod de serial cu David Hasselhoff. Caseta se închiria pentru 24 de ore – fiecare zi de întîrziere se penaliza, nederularea (anumite obiceiuri nu se schimbă) aşijderea. În catalogul de închirieri erau trecute titlul, anul şi genul – cît mai bombastic, cît mai caraghios. Dacă erai client serios, puteai să faci rezervare – mi-aduc aminte că am vînat Die Hard-urile săptămîni bune pînă am reuşit să pun mîna pe ele, se închiriau ca pîinea caldă. La centrul meu favorit, pe fosta Snagov, totul era extrem de curat şi ordonat – urcai scările, te aşezai pe un scaun, omul din spatele biroului îţi întindea catalogul (scris la maşină, doar noutăţile fierbinţi erau adăugate cu pixul), îl studiai atent şi, din cînd în cînd, întrebai „74 e aici?“ „Nu s-a întors încă“, răspundea omul tău, după ce cerceta un tabel uriaş întins pe masă. Mai tîrziu m-am prins cum şi în ce fel nota, aşa că mă uitam singur să văd ce e şi ce nu. „Dar 146?“ „Hehe, nici poveste, cum vine, cum se dă din nou, greu de prins“... Îţi muşcai buzele şi continuai: „Nici 24?!?“ „Ba da, ăsta e aici, nu prea-l ia nimeni.“ O, ce veste minunată! Se ridica tacticos, pufnea, deschidea o uşă, dispărea pentru cîteva minute, apoi se întorcea cu caseta, verifica să fie derulată (cum altfel?), apoi lua banii, ţi-o întindea şi dădea din cap cu aerul unui popă care tocmai te-a absolvit de toate cele: „Mergi în pace, fiule!“. Iar tu coborai, ţinînd comoara la piept, privind cu sfruntare în ochii următorului client, care încerca în van să ghicească titlul tău.

Nu toţi întreprinzătorii erau aşa de pedanţi – în colţul străzii mele apăruse un nou centru, deci m-am înfiinţat să degust. „Aveţi asta, aveţi ailaltă?“ Cucoana mînca seminţe şi n-avea habar de nimic. „Vezi în catalog!“ Văd în catalog – un film cu James Woods şi Michael J. Fox, trecut la noutăţi, titlul suna dubios. „Păi, l-am văzut acum un an“, zic. „Nu se poate, e nou-nouţ, ieri a venit“, zice. Accept, plătesc, plec. Acasă – nervi. Bineînţeles că era acelaşi film (The Hard Way), acum dublat în germană şi cu titlu schimbat! Din nou pentru cei mici – Internetul era un vis, Maltin şi Katz erau aproximativ intangibili, greu carevasăzică să verifici date, titluri, distribuţii. Motiv pentru care mi-am făcut singur un caiet în care notam tot – simptomatic mi se pare că în primele pagini filmele erau consemnate doar cu titlu, an, regie, doi-trei actori, iar la ultimele (hélas, caietul n-a ţinut decît cinci ani) notasem inclusiv muzica, imaginea şi studioul!

Ultimul centru pe care l-am frecventat se afla pe Carol – cucoana de acolo era tare mîndră să aibă drept client un cronicar (în 1995 începusem să public primele texte), aşa că mă ţinea de vorbă, îmi punea titluri deoparte şi mă prezenta tuturor, de parcă scriam cel puţin la Variety. I-am rămas fidel pînă prin ’98 – afacerea nu prea mai mergea, era supărată că Transglobal (primul distribuitor oficial VHS din România) impunea şi casetele originale (prima pe care am cumpărat-o a fost El Mariachi), „provider-ul“ ei o cam lăsa cu ochii în soare... Mie nici că-mi păsa: trecusem de etapa în care mă mulţumeam să împrumut filme, acum trebuia să le am – aşa că mă împrietenisem cu „provider-ul“, care-mi copia filme de pe matriţe, înainte să le dea la dublat. Am continuat să colecţionez ca disperatul – apoi au apărut DVD-urile şi disperarea s-a înteţit, mi-e frică să aflu ce se va întîmpla post-BluRay... Astăzi Internetul duduie de filme, două click-uri şi cel mai obscur Jodorowski îţi aterizează în computer. Dar – sînt nevoit să recunosc (de fapt, chiar îmi face plăcere) – vremurile cînd alergam după casete video, zgomotul aparatului, mirosul de bandă încinsă, într-un fel, îmi lipsesc.

Mda, românul s-a născut nostalgic.

Andrei Creţulescu este critic de film şi director artistic al Festivalurilor Bucureşti şi Lună Plină.

Foto: L. Muntean