În filmul lui Godard din 1960 À bout de souffle, americana Patricia Franchini (interpretată de Jean Seberg) face referire la romanul lui William Faulkner The Wild Palms, întrebîndu-și iubitul, pe Michel Piccard (Jean-Paul Belmondo), ce ar alege, dacă ar trebui s-o facă, între suferință și neant. Michel îi răspunde, fără să stea pe gînduri: neantul. „Suferința este o prostie. Nu că neantul ar fi mai bun, dar suferința este un compromis. Iar eu vreau totul sau nimic.”

Există, bineînțeles, situații în care această disjuncție este vitală, iar compromisul, exclus. Cînd vorbim, de pildă, despre principii sau despre meserii care se bazează pe principii, să faci rabat, chiar și o singură dată, de la un principiu înseamnă, de fapt, să-l anulezi. Nu mai contează cum încerci să dregi busuiocul mai apoi, principiile nu pot fi supuse tocmelii, fără a fi maculate pentru totdeauna.

Uneori, însă, lucrurile nu mai sînt atît de clare. Există situații în care un refuz categoric al compromisului, acel „totul sau nimic”, nu mai are la bază un principiu, ci un orgoliu, devenind o expresie a rigidității, a încăpățînării – de fapt, o incapacitate de a te adapta și de a accepta că nu ești tocmai buricul pămîntului.

Sînt oameni care, în virtutea credinței că sînt deținătorii adevărului absolut, încearcă să-și impună voința în orice condiții și, dacă nu li se face hatîrul, își iau jucăriile și pleacă acasă – lucru care, de obicei, este perdant pentru toată lumea. Există și cealaltă extremă: oamenii care, avînd impresia că n-au nimic valoros de oferit, lasă mereu de la ei, fără să ceară nimic în schimb.

Între cele două extreme, o sumedenie de nuanțe ale compromisului, o sumedenie de negustori și o sumedenie de contexte în care compromisul poate fi un colac de salvare, dar și o barcă șubredă care te îneacă.

Am fost întrebată, în mai multe rînduri, oficial, în interviuri, neoficial, la tacla, cum a fost experiența de dramaturg – montarea unei piese însemnînd, de multe ori, un compromis cu textul, în favoarea scenei. Răspunsul meu, atît oficial, cît și amical, a fost mereu același: era ca și cum mă duceam la dentist să mi se scoată măselele, una cîte una, fără anestezie.

Bineînțeles, spre deosebire de un pacient neputincios, care stă întins pe pat și se află în totalitate și literalmente la mîna dentistului, în perioada repetițiilor am învățat multe, atît despre mine, cît și despre arta negocierii: ce poți cîștiga, dar și ce poți pierde cînd faci, sau nu, compromisuri.

Dacă la început, cînd mi se tăiau replici din text, mă simțeam ca un copil căruia Moș Crăciun îi ia cadourile înapoi, pe măsură ce îmi dădeam seama că am un cuvînt de spus, oscilam înspre un comportament de divă nebună și neînțeleasă. Am avut, totuși, noroc: echipa, atît actorii, cît și regizorul, înțelegeau perfect reacțiile mele. Și mă menajau. În timp, am ajuns să reglăm extrem de fin mecanismul compromisului dintre noi – ne ascultam, și de o parte, și de alta, argumentele, iar cine știa să-și impună mai bine logica unei argumentații avea cîștig de cauză.

Bineînțeles, asta a fost posibil doar pentru o echipă care a lucrat, de la bun început, cu dorința de a realiza un spectacol de calitate, iar negocierile, uneori dure, nu țineau de orgolii, ci se bazau pe experiențele fiecăruia. Cînd voiau să-mi demonstreze, de pildă, că o replică bună pe hîrtie e un dezastru pe scenă, actorii încercau s-o rostească în diferite feluri, pînă mă convingeau că, într-adevăr, trebuia scoasă sau rescrisă. Regizorul, punîndu-mi în perspectivă ritmul spectacolului, încerca să-mi facă hatîrul și să mențină anumite monoloage pe care, pe parcurs, ajungeam să le scot chiar eu. Iar eu, care țineam enorm la unele replici sau monoloage, rescriam și refăceam, pînă cînd toată lumea era de acord.

Nu este ușor cînd intri într-un carusel al compromisurilor, așa cum a fost drumul textului meu spre scenă. Căci a trebuit să țin mereu în echilibru atît tentația diabolică a „debutului” – pentru că îmi doream enorm ca acest text să fie jucat – cu rațiunea care mă avertiza să nu fac rabat la calitate. Puteam să accept totul, fără să crîcnesc, doar ca să-mi văd piesa pe scenă. Puteam să fiu rigidă și categorică (așa cum am și fost, în cîteva rînduri), să mă îmbățoșez și să spun că ori mi se joacă textul mot-à-mot, ori renunț.

Cu toate astea, am ales să merg și pe mîna lor, dar și să-mi impun voința. Și, spre deosebire de Faulkner și Godard, între suferință și neant, am găsit o nișă: experiența.