Istoricii şi specialiştii în ştiinţe politice au o problemă majoră atunci cînd sînt puşi să califice orientarea politică reală a unor partide precum Partidul Naţional Liberal în perioada interbelică, din cauza unor tendinţe iliberale, protecţioniste şi chiar antidemocratice (forţarea sistematică a victoriei în alegeri, cu sprijin masiv din partea structurilor Ministerului de Interne, cenzura aplicată presei, regimul stării de asediu etc.). De multe ori poziţionarea politică a PNL în anii 1920 şi 1930 a ieşit din cadrele liberalismului clasic european, ceea ce i-a determinat mai ales pe unii cercetători străini să vorbească despre un antiliberalism şi despre un partid (PNL) mai mult naţional (sau naţionalist) decît liberal.

Totuşi, prin forţa lucrurilor, după 1938, PNL (aripa Dinu Brătianu) – la fel ca şi Partidul Naţional Ţărănesc al lui Iuliu Maniu – a fost împins de succesive regimuri autoritare şi dictatoriale (dictaturile carlistă, legionară şi antonesciană) într-o opoziţie care a însemnat şi apărarea unor importante principii liberale şi democratice. În acelaşi timp, trebuie spus că mai mulţi liberali şi ţărănişti au ales să colaboreze cu aceste guvernări autocratice. După un scurt interludiu (între august 1944 şi martie 1945), ideea de democraţie liberală a ajuns să fie din nou pusă în pericol, de data aceasta de către forţele prosovietice din jurul Partidului Comunist Român, reunite în BPD. Din nou, liberalii lui Constantin (Dinu) Brătianu s-au regăsit în opoziţie, militînd pentru afirmarea libertăţii şi a pluralismului politic, chiar dacă sciziunea produsă de oportunistul Gheorghe Tătărescu a afectat PNL într-o mai mare măsură decît desprinderile din PNŢ orchestrate şi încurajate de PCR. Inclusiv din acest motiv, PNŢ a fost „vioara întîi“ în anii 1945-1947 în cadrul opoziţiei democratice, iar în PNL au fost mult mai activi liderii tineretului naţional liberal în frunte cu Mihail Fărcăşanu. Represiunea i-a silit pe unii la exil, în timp ce alţii au sfîrşit în universul concentraţionar comunist.

De la începutul lui 1946 s-au alăturat taberei ce apăra valorile democraţiei de tip liberal şi social-democraţii lui Constantin Titel Petrescu, care au refuzat să se alăture coaliţiei procomuniste şi au format Partidul Social-Democrat Independent. Deşi aceste trei partide – PNL, PNŢ, PSDI – s-au prezentat separat în alegerile de la finele lui 1946, tentative de coordonare au existat; în plus, vocile lor au fost consonante în ceea ce priveşte fidelitatea faţă de valorile democratice, lucru cu atît mai demn de semnalat cu cît în perioada interbelică socialiştii fuseseră critici constanţi ai guvernărilor PNL şi PNŢ.

Începînd din 1947, practic întreaga conducere centrală a acestor partide, precum şi elita politică de la nivel judeţean au fost supuse persecuţiei, fiind victimele mai multor valuri de arestări şi încarcerări. Alături de Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, au pierit în sistemul penitenciar comunist şi social-democraţii Ion Flueraş şi Iosif Jumanca – foşti membri ai Consiliului Naţional Român Central la 1918. Au fost închişi şi importanţi oameni de cultură care fuseseră integraţi în sus-amintitele partide – istoricii Gheorghe Brătianu (ucis la Sighet), Victor Papacostea (PNL), Gheorghe Zane (PNŢ). În plus, intelectuali relativ bine integraţi în sistemul politic comunist, dar care în anii 1930 avuseseră legături cu PNŢ – îndeosebi cu aripa sa de stînga –, au intrat şi ei în vizorul instanţelor politico-ideologice şi al poliţiei secrete.

De pildă, profesorul Iorgu Iordan – important membru al Comitetului Naţional Antifascist – a fost înlăturat în iunie 1952 de la direcţiunea Institutului de Lingvistică. După demitere, Iorgu Iordan – care la 13 iunie 1952 a suferit un atac ce i-a afectat ochii – a fost cuprins şi de panica unei percheziţii domiciliare urmată de arestare şi, din acest motiv, şi-a ars cîteva sute de scrisori de mare relevanţă documentară. La puţin timp (13 septembrie 1952), organele de Securitate – care îl arestaseră pe Ioan G. Botez, profesor şi fost important membru PNŢ-Iaşi – îl chestionau la interogatoriu pe acesta din urmă în mod special despre Iorgu Iordan. Trebuie spus că şi alte persoane reţinute au fost interogate despre trecutul politic al profesorului de lingvistică, chiar mai de dinainte. A fost o lecţie sinistră, parte a pedagogiei infernale comuniste care i-a îndemnat la prudenţă, conformism şi supunere pe mulţi intelectuali care au devenit conştienţi că, în cazul frondei sau al retragerii în turnul de fildeş, se pot expune mai lesne acuzaţiilor de „liberalism“, „cosmopolitism“, „revizionism“ etc. Reputatul istoric şi balcanolog Victor Papacostea – fost deţinut politic – a rezistat la începutul anilor 1960 tentaţiei de a se adapta şi de a ocupa funcţii înalte în birocraţia culturală, însă alţii au făcut pactul cu noul regim. Aneantizarea opoziţiei politice de dinainte de 1947 a făcut imposibil un front comun între foştii oameni politici democraţi (supravieţuitori ai Gulagului) şi firava disidenţă din anii 1970 şi 1980.

Dincolo de reprimarea partidelor istorice şi a foştilor săi membri, în România comunistă a existat o persecuţie sistematică a spiritului liberal, a spontaneităţii, a autonomiei individuale, a celor cu impulsuri de întreprinzător (revocarea funcţionării mandatarilor după foarte puţin timp de la legalizare spune multe despre „ortodoxia“ regimului marxist-leninist de la Bucureşti). După 1989, regruparea şi reconversia nomenclaturii, precum şi tradiţiile nu foarte solide ale liberalismului autohton au determinat poate profilul regimului politic postdecembrist şi al economiei de piaţă. 

Cristian Vasile este cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga“; Academia Română. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu, 1965-1974 (Humanitas, 2014).