Cu cîteva decenii în urmă, sociologul francez Pierre Bourdieu, unul dintre numele importante ale teoreticienilor sociali din secolul trecut, arăta că există o corespondență remarcabilă între acțiunile și preferințele indivizilor. Mai exact, Bourdieu explica cum preferințele pe care un individ le are într-un domeniu specific al vieții sînt legate prin fire nevăzute de opțiunile sale din alte cîmpuri sociale. Tipul de vin consumat, modul în care te îmbraci, felul în care gîndești, preferințele de vot, ca să dau doar cîteva exemple, sînt lucruri ușor de conectat între ele.

Corespondența este una puternică. Profesiile liberale și cadrele didactice universitare, spunea Bourdieu în anii 1980, aveau sistematic o probabilitate mai mare decît alții de a fi interesate de șah și tenis, să consume whisky, să asculte muzică clasică. Profesiile liberale ar fi votat însă în mai mare măsură decît alții spre dreapta, iar profesorii universitari spre stînga. Preferința este, evident, relativă la alte categorii sociale. Antreprenorii se plasau mai mult decît ceilalți către șampanie și echitație, către practicarea vînătorii, dar și către tenis, votînd spre dreapta. Tot spre dreapta era probabil să voteze și micii agricultori, dar comparativ cu alții, ei preferau mai des pétanque-ul ca sport de practicat, și pastis-ul ca băutură alcoolică. Asocierile de acest gen sînt multe, incluzînd apropierea dintre muncitori și vinul roșu obișnuit, dar și preferința lor mai accentuată pentru fotbal, priza mai mare pe care comedia muzicală o avea printre tehnicieni sau pe care berea o avea printre lucrătorii comerciali.

Fără îndoială, acestea sînt realități de acum 30 de ani, „de pe vremuri“, cum spunea fiica mea. Să nu ne grăbim însă a judeca acele vremuri drept niște realități apuse. În fapt, cele observate atunci sînt reflexia unor legități sociale puternice, ce funcționează și astăzi.

Așa cum nota Bourdieu, toate aceste asocieri nu erau întîmplătoare. Preferința pentru a juca tenis, spre exemplu, reflecta o înclinare sistematică spre planificare și strategie, și mai ales spre a reacționa rapid și a anticipa mișcările adversarului, elemente definitorii ale sportului respectiv. Cei obișnuiți cu un astfel de context, cei capabili de a reacționa rapid, de a se adapta la caracteristicile suprafeței de joc și la variațiile jocului adversarului prezintă, de fapt, același tip de capacitate de adaptare și de stăpînire a mediului în orice alt context al vieții lor. De aici și preferința mai accentuată către tenis a păturilor sociale cele mai dinamice, a căror capacitate de a acumula capital educațional și economic își găsește sursa în același tip de adaptabilitate și control asupra mediului în care evoluează. A înțelege și a aprecia un vin simplu, ieftin, fără o varietate gustativă sofisticată se plasează la polul opus. A obține satisfacție dintr-o porție mică de mîncare, dar atent construită, necesită o abordare a vieții la modul general mai complexă decît cea a gurmandului ahtiat după cartofi prăjiți și grătar de porc.

Revenind spre tenis, acesta poate fi privit ca un sport individual, în care responsabilitatea pentru rezultatele acțiunii este clar delimitată. Sporturile de echipă sînt altfel. Mai ales dacă numărul coechipierilor este mare, responsabilitatea este mai difuză. Evident, erorile flagrante și execuțiile de geniu sar în ochi și individualizează performerul, dar a avea o zi cu un joc mediu te lasă ascuns printre ceilalți. Sporturile de echipă îți permit timpi de respiro. În plus, pentru privitor, elementele strategice sînt mai dificil de observat.

Astfel de legități sînt prezente și azi, chiar dacă profesiile s-au diversificat, chiar dacă sectorul serviciilor s-a dezvoltat enorm și nu se mai încadrează poate fidel în categoriile folosite de Bourdieu.

Mai mult, explicația lui Bourdieu este convergentă cu multe alte teorii din științele sociale, în principal cu cele originate în sociologia valorilor. Oamenii deprind moduri de a face pe care le internalizează și le adoptă ca valori proprii. Valorile nu sînt privite aici ca în filozofie, ci în sensul din științele sociale, ca elemente ce orientează acțiunea, ca un fel de scală a preferințelor – în felul ușor reducționist pe care îl regăsim în marketing și studiul pieții. Valorile astfel internalizate se manifestă prin comportamente și atitudini, prin preferințe explicite ce reflectă felul de a fi al fiecăruia: capacitatea de a planifica, de a anticipa reacțiile altora, de a controla mediul, preferința pentru a-ți asuma responsabilități, aversiunea la risc sînt manifestări ale valorilor proprii.

Valorile nu sînt însă un simplu act individual, ci sînt internalizate de indivizi prin socializare. Ele sînt sociale, depind de mediul sau mediile sociale în care creștem, am trăit sau trăim. Iar mai apoi, se manifestă în practici. Cum ar fi șahul sau tablele.

Dar șahul și tablele nu sînt foarte diferite între ele. Ambele jocuri presupun o abordare strategică, capacitatea de a respecta anumite reguli și confruntarea cu mutările adversarului. Ele implică nevoia de planificare, de a te conforma regulilor, precum și capacitatea de a controla acțiunea. Cea din urmă este însă diferită la table, dat fiind elementul aleatoriu implicat de aruncarea zarurilor.

Fără îndoială, o astfel de abordare aproape abstractizată a celor două jocuri poate părea ciudată. Ea este însă utilă pentru a înțelege similitudinile dintre cele două jocuri și multitudinea de board-games on- și offline de astăzi. În fapt, dacă șahul este mai complex decît tablele la nivel strategic, el este mai simplist decît go-ul și mult mai puțin complex decît jocurile electronice de azi, fie ele pe computer, device mobil sau consolă gen X-Box, care implică participarea mai multor jucători. În fapt, poți avea o infinitate de jucători, ceea ce face ca nevoia de anticipare și propensiunea spre a planifica strategic să fie încă și mai importante decît la șah.

Cum timpul fiecăruia este încă în mod natural limitat, numărul celor ce pot juca un joc oarecare este limitat și el. Prin urmare, orice nou joc ce a apărut de-a lungul timpului a creat o piață și mai competitivă, în care „actori“ vechi precum șahul și tablele au trebuit să se plaseze și să se poziționeze extrem de atent. În plus, distanța dintre cele două, ce le plasa cîndva într-o relativă opoziție, devine mai mică pe măsură ce alte posibilități de entertainment strategic devin vizibile.

Liniștea din jurul meselor de șah, acompaniată de murmurul chibiților din Cișmigiu (sau din față de la „Dealul Mare“, în urbea copilăriei și adolescenței mele), nu mai este atît de diferită de voioșia tablelor și de zornăitul zarurilor, așa cum se rostogoleau ele cîndva pe stadion, în așteptarea începerii meciului de tineret-rezerve, sub soarele blînd ce însoțea spectatorii veniți cu orele înainte de primul fluier, dornici să vadă o nouă victorie a Petrolului. Distincția dintre practicanții celor două jocuri rămîne: tablagiii vor fi mai dispuși la a prefera un element de întîmplare, iar șahiștii vor prefera mai mult control, mai multă strategie.

Dar sîntem într-o eră în care schimbările transformă lumea în care trăim. Fotbalul, joc aflat la Bourdieu la polul opus șahului, tinde a deveni altceva. Nu mai contează atît de mult forța fizică și reușitele individuale. De-a lungul deceniilor, disciplina tactică, abordarea strategică a meciului, iar mai nou flexibilitatea abordării s-au impus ca elemente-cheie ale succesului. Ligile inferioare, de amatori, încă oferă un primat al forței și al tehnicității. Sus de tot, la vîrf, contează tot mai mult felul în care gîndești meciul, atît ca antrenor, cît și ca jucător. Din păcate, comentatorii sportivi români, cu puține excepții, sînt departe de a identifica astfel de elemente în meciurile pe care le prezintă. Preocuparea excesivă pentru ceea ce a declarat unul sau altul despre un al treilea îi lasă departe și de table, și de șah. Sau, mai exact, îi face să înțeleagă doar faptul că la table sînt implicate niște zaruri.

Acest lucru nu înseamnă că lumea nu evoluează în jurul nostru. Este o evoluție firească ce ne face din ce în ce mai capabili de a planifica, de a urmări strategii clare, de a acționa responsabil. Dacă ar fi să risc o predicție, aș spune că tablele și șahul vor continua să piardă public. Acest lucru ar contrazice aparent constatările lui Bourdieu de acum trei-patru decenii, în care șahul era asociat mai degrabă cu cei mai bine educați. Azi avem din ce în ce mai mulți oameni mai bine educați. Dar și piața jocurilor strategice s-a diversificat, complexitatea multora dintre ele depășind-o de departe pe cea a șahului. Aproape că aș spune că tablele au mai multe șanse de a supraviețui pe termen lung șahului. Dar tot pe același termen lung mă aștept ca fiecare individ să aibă mult mai mult timp liber. Prin urmare, închei mai degrabă cu un… pat!

Bogdan Voicu este sociolog, membru al Grupului Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.romanianvalues.ro).