„Cînd apucă la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe văzu venind spre el un convoi lung de binecredincioşi. Toţi umblau îmbrăcaţi la fel, în cămăşoaie albe de in, lungi pînă la călcîie şi strînse bine-n baieră la gît. Şi fiind raşi peste tot la obraz şi cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaşte, pe dinafară, care-i bărbat şi care femeie.”

Mi-am adus aminte de paradisul imaginat de George Topîrceanu în romanul său, neterminat și publicat postum în 1938, Minunile Sfîntului Sisoe, citind un articol recent din Der Spiegel, despre ultima colecție a casei Balenciaga: „Bătrînul Balenciaga crea doar pentru femei. Nu mai este însă cazul azi, cînd vorbim despre noua viziune Balenciaga, care nu mai face diferența între sexe. Acum limitele de gen sînt fluide – de pildă, în ultima colecție, bărbații poartă pantofi cu tocuri înalte. Pe scurt, azi orice vă place puteți purta”.

O vedem azi peste tot: în magazine, pe stradă, în filme, în prezentări de modă. O avem chiar și în înfățișarea noastră sau în garderoba personală, fără însă s-o percepem ca fiind ceva inadecvat, căci sîntem de prea multă vreme obișnuiți cu ea: moda unisex. De la coafuri la haine, de la accesorii la parfumuri, micile auxiliare ale înfățișării noastre, care odinioară aparțineau fie femeilor, fie bărbaților, azi aparțin deopotrivă și unora, și altora.

Iar moda unisex nu mai e de mult o bizarerie (chiar dacă uneori o mai cîrcotim), căci nu a apărut de ieri, de azi, ci are în spate o istorie de mai bine de 50 de ani – și nu s-a construit neapărat în baza vreunei viziuni estetice, ci mai degrabă ideologic.

Revenind la Cristobal Balenciaga – cel numit „Regele modei”, despre care Christian Dior spunea că este „stăpînul nostru, al tuturor”, iar Coco Chanel „singurul couturier, în cel mai adevărat sens al cuvîntului, restul sîntem doar creatori de modă” –, acesta și-a părăsit afacerea în 1968, declarînd, nu fără melancolie, că „noua cultură emergentă a tinerilor a omorît eleganța”. Balenciaga, pentru care eleganța era esența modei, se referea la noile tendințe apărute la finele anilor ʼ60, cunoscute drept perioada „Space Age”, tendințe îmbrățișate de creatori precum Pierre Cardin, André Courrèges sau Paco Rabanne. Podiumurile marilor case de modă începuseră să fie invadate de materiale sintetice, siluete fără forme, haine gen uniformă, purtabile atît de femei, cît și de bărbați (ca, de pildă, helăncile) – inspirate inițial de cursa spațială globală care marcase acea decadă.

Dar euforia cuceririi spațiale n-a fost decît un motiv pasager, ceea ce avea să urmeze era, de fapt, siajul puternic al unei ample schimbări de mentalitate. De altfel, în 1966, Yves Saint Laurent strălucise în lumea modei cu ideea celebrului său „Smoking pentru femei”, iar Roy Halston își cîștigase faima cu rochiile Ultrasuede – un material folosit inițial pentru cămășile bărbătești.

Însă, chiar dacă „uniformizarea” a început cu masculinizarea modei feminine, asta nu a însemnat că moda masculină a rămas indiferentă la farmecele garderobei celor cu doi cromozomi X.

Punctul zero al modei unisex a fost astfel marcat de pantalonii evazați – o combinație perfectă între fustă și pantalon, deveniți un simbol al egalității între sexe și promovați într-un show televizat, în 1970, de cuplul de cîntăreți Sonny and Cher. Purtați atît de femei, cît și de bărbați, pantalonii evazați s-au impus în scurtă vreme, fiind – mai mult decît un accesoriu vestimentar – o declarație ideologică.

„A fost moda unisex o ironie la adresa stereotipurilor de gen sau o mișcare mai profundă care a pornit din dorința de a ne regăsi cu adevărat sinele?” – este întrebarea cu care Jo Paoletti, profesor la Universitatea din Maryland, a descins în istoria și semnificațiile acestei mode. În cartea sa, Sex and Unisex: Fashion, Feminism and the Sexual Revolution, Paoletti pune ideea de unisex pe seama feminismului (mai precis, a celui de-al doilea val al mișcării feministe), afirmînd că moda unisex a fost „o reacție atît la stereotipurile de gen din anii ʼ50, cît și la noile roluri sociale pe care bărbații și femeile le-au adoptat după cel de-al Doilea Război Mondial”.

Ieșind însă din sfera ideologică, păstrez nostalgiile după moda de odinioară. Care era despre modă, iar hainele erau pur și simplu frumoase, și, chiar dacă nu purtau mesaje activiste, au rămas, totuși, în istorie, ca momente de referință. Căci orice împătimit al modei va avea mereu în minte celebrele creații ale lui Cristobal Balenciaga: rochia-balon, din 1950, rochia-sac, din 1957, rochia baby-doll din 1958 sau haina-cocon, din 1960. Care, deși n-au fost etichetate drept „dorințe” de a ne regăsi „adevăratul” sine,  cu siguranță vor rămîne mai abitir în sinea îndrăgostiților de frumos decît noile creații ale casei Balenciaga: numărul 1 (un costum bărbătesc lălîu – purtat de o femeie), numărul 50 (un halat de prosop galben și lălîu – purtat de un bărbat) sau numărul 63 (o rochie fantomatică de mireasă, lungă și lălîie – nu se vede cine o poartă).