Cum s-ar defini din punct de vedere psihologic stima de sine?

Voi începe prin a spune că este un concept destul de vag și controversat pentru psihologi. A fost definit în felurite moduri fără a se fi ajuns la un consens. Ca și în alte domenii științifice, există curente sau idei care sînt la modă, cam așa este și cu stima de sine. Este o întreagă muncă de rafinare pentru a surprinde în concepte cît mai clare fenomene pe care le simte toată lumea. Stima de sine se înrudește cu optimismul, ambiția, încrederea în sine, motivația, gîndirea pozitivă sau reziliența psihologică.

Personal, aș spune că stima de sine este o percepție a propriei valori, a importanței personale ca ființă unică și a capacităților, ca efect al unei vieți psihice sănătoase, prin care rămînem în contact atît cu propriile aspirații și idealuri, cît și cu realitatea exterioară. Stima de sine este ca un cont în bancă. Îl poți folosi ca să rezolvi probleme atunci cînd apar, să-ți crești sentimentul de securitate, să mergi în vacanțe și să te bucuri, și de asemenea poți să-l sporești prin investiții economice inteligente. Comparația nu este întîmplătoare, pentru că înainte să producem valoare în exterior, trebuie să fie o valoare percepută în interior. Totuși, nu întotdeauna stima de sine trebuie să se concretizeze în valori materiale. Sîntem ființe simbolice și uneori oamenii sînt dezamăgiți să constate că o stimă de sine bună nu se traduce prin succes material, ci înseamnă ancorarea în valori umaniste. Aceasta este o provocare terapeutică întîlnită des în cazul tinerilor atît de condiționați cultural, cu repere materialiste exagerate.

În Occident se vorbește mult despre self-esteem. Dar în România? Se acordă importanță încrederii în sine?

Da, din ce în ce mai mult se vorbește și la noi, evident sub influențele culturale și economice occidentale. Inițial vedeam negativ preocuparea exagerată pentru stima de sine pentru că în esență nu-și atingea scopul. Dar cu timpul tot ce înseamnă dezvoltare personală și self-help a dus la creșterea educației psihologice și la o conștientizare mai bună, premise necesare pentru schimbările reale. În cabinet, în special tinerii se plîng de stima de sine scăzută. Ei vin cu acest termen din literatură sau din mediul corporate în care lucrează. Treaba mea este să îi ajut să clarifice ce înțeleg prin asta, cu ce gînduri despre sine se asociază, cum se manifestă prin comportamente, ce emoții simt și ce senzații sînt în corp cînd spun că au o stima de sine scăzută, și apoi să lucrăm la ele.

Cum poate fi afectată o persoană de încrederea în sine scăzută? Și de unde vine, de fapt, lipsa de respect față de tine însuți?

Stima de sine, așa cum o înteleg eu, are două niveluri. Unul superficial care ține mai curînd de dispoziție și poate fluctua foarte mult. E ca o „bad hair day“, într-o zi te poți trezi simțindu-te foarte bine în legătură cu tine și în alta ești complet nesigur. Această dispoziție care influențează percepția de sine este marcată ușor de factori contextuali: oboseală, eșecuri sau respingeri cotidiene, și chiar influențe hormonale. Reversul este cînd o zi bună la job sau, de ce nu, un shopping reușit ne face să ne simțim bine în pielea noastră.

Celălalt nivel al stimei de sine este mai profund, mai stabil și mai greu influențabil. El înglobează propriile valori, credințele despre sine și lume. Se formează la începutul vieții, cînd pentru copil mama este lumea și, în funcție de relația cu aceasta, copilul internalizează o percepție despre lume și despre sine. De exemplu, dacă mama este grijulie și atentă la nevoile bebelușului, acesta va considera că este o ființă meritorie, că lumea în care trăiește este bună, primitoare, îi înțelege nevoile și vine în întîmpinarea lor. Tot aici se construiește sentimentul valorii de sine, al importanței ca ființă unică în univers și acceptarea cu compasiune a limitelor. Cel care nu are o bună stimă de sine are, de fapt, în interior, un copil obosit să mai stea cu mîinile întinse spre părinții prea stresați, deprimați și indisponibili. Este un copil prăbușit în disperare, mult prea dezamăgit, care nu mai poate crede că părinții îl pot înțelege, susține și iubi. Acest copil va crește cu convingerea că nu merită să fie iubit, că este ori prea mult ori prea puțin pentru părinții lui și că lumea este un loc ostil.

Ulterior, pe parcursul vieții, experiențele traumatice pot zdruncina chiar și o stimă de sine sănătoasă, pot altera identitatea, sentimentul capacității și al putinței, percepția unei lumi coerente.

Mai devreme făcusem o paralelă între stima de sine și un cont în bancă. Cei mai mulți muncim mult pentru a economisi pentru noi și pentru generațiile viitoare. Dar sînt și multe cazuri în care oamenii își fură valorile. În plan psihologic, vorbim despre agresorii care își consolidează încrederea în sine subminînd-o pe a altora, a manipulatorilor, a celor care mint și a celor care se victimizează. Toți aceștia vor să se simtă valoroși fără să-și descopere valoarea personală în interior, ci comparîndu-se cu ceilalți, apelează la orice șiretlic pentru a cîștiga un ascendent.

Încercarea de a cîștiga puțină valoare de sine este mult prea adesea miza relațiilor de cuplu și se manifestă prin războaie nesfîrșite între parteneri. Uneori lipsa stimei de sine se joacă și în relația părinte – copil, cînd nevoile copilului de apreciere intră în conflict cu nevoile părintelui sau chiar mai complicat, cu nevoile de apreciere ale copilului din părinte.

Stima de sine este o problemă ce vizează formarea unui narcisism sănătos pentru că încă de foarte mic, după ce copilul află că nu este singurul centru de interes al mamei, în ecuație intrînd tatăl și eventual alți frați, trebuie să mai facă față unei dezamăgiri: el reprezintă doar jumătate din lume, este băiețel sau fetiță. De aici începe o altă luptă epopeică pe care o cunoaștem cu toții: care jumătate este mai bună, mai valoroasă?

Cu ce afecțiuni psihice e asociată, de regulă, lipsa stimei de sine?

Tulburările de anxietate și depresia sînt manifestările clinice cele mai evidente ale unei stime de sine foarte scăzute. Simptomatic, aceasta se manifestă prin: incapacitate de a face fața stresului, probleme în a stabili și menține relații emoționale, de a avea încredere în alții, lipsa empatiei reale, pesimism, cinism și lipsa unei viziuni optimiste de viitor, sentimentul continuu de subapreciere, întreținerea reveriilor referitoare la succes, dar însoțite de incapacitatea de a face eforturi susținute, teama de respingere în situații comune de viață.

Există tehnici în psihoterapie care ajută la creșterea stimei de sine?

Din păcate, nu există un program centrat pe creșterea stimei de sine a cărui eficiență să fi fost dovedită științific. Prin urmare, vom lucra la stima de sine indirect, pentru că nu există tehnici care să crească stima de sine, cum nu există injecții cu voință. Însă creșterea stimei de sine va fi un obiectiv implicit în orice terapie, pentru că orice om care își cunoaște competențele, își urmărește obiectivele, tolerează nesiguranța existențială și incertitudinea și stabilește relații sănătoase cu ceilalți are o stimă de sine optimă.

Stima de sine scăzută este un efect simptomatic și nu cred în terapii centrate pe simptom fără a rezolva cauza. În situații de criză, însă, orice intervenție care ajută este binevenită. Aici putem vorbi despre tehnicile de relaxare prin imagerie dirijată, respirație din diafragmă și relaxarea musculară progresivă. Putem adăuga reglarea emoțională prin numirea emoțiilor, recadrarea problemei și căutarea sprijinului social. Toate acestea ne pot schimba dispoziția și îmbunătăți percepția sinelui.

De asemenea, centrarea voluntară a atenției pe aspectele pozitive ale vieții prin a ține un jurnal al recunoștinței. Asta înseamnă să ne educăm mintea să caute și să vadă aspecte pozitive despre sine. De exempu, să notez zilnic un lucru pentru care sînt recunoscător că mi s-a întîmplat și un lucru care mă face să fiu mulțumit de mine pentru că l-am făcut. În timp, va începe să se adune o biografie pozitivă pe care ne vom sprijini pentru a ne reconstrui stima de sine.

Dacă ceva funcționează pentru o persoană cu stimă de sine redusă, este acceptarea de sine și cultivarea compasiunii. Îndulcirea criticului interior și relativizarea așteptărilor vor reduce presiunea pe care o resimte o persoană cu o stimă de sine scăzută. Acest lucru va avea drept consecință conectarea la resurse și, cel mai important, la propriile obiective. Miza este deblocarea și pornirea la drum pas cu pas pentru a realiza ce ne dorim. Cu fiecare mic succes va crește stima de sine, iar aceasta va conduce la un alt pas și tot așa, într-o spirală ascendentă.

O altă abordare este modelarea. Asta înseamnă să ne alegem modele de oameni cu o stimă de sine pe care o apreciem și de care să ne lăsăm inspirați. „Fake it till you make it“ este modalitatea preferată a celor mai mulți pentru că pare facilă și cu rezultate aparent rapide. Este un fel de tehnică a formelor fără fond pe care însă trebuie să o privim fără prejudecăți, dar cu rezerve.

Aș zice că o abordare din cît mai multe direcții într-o combinație potrivită fiecăruia este de dorit pentru a ne atinge obiectivele. 

Valentin Radu Arsene este psiholog, psihoterapeut, membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei – ISTT.

a consemnat Adina POPESCU

Foto: flickr