Nu ÅŸtiu exact de ce, probabil pentru că singurul autor de istorie socială cunoscut la noi este Karl Marx, ÅŸi acela din rezumatele de la învăţămînt politic, s-a creat impresia că lumea modernă e perfect descrisă de două forme de organizare socială, socialismul ÅŸi capitalismul. Vede toată lumea cum Gazprom, o firmă cu capital majoritar de stat, cumpără reÅ£ele de distribuÅ£ie ÅŸi oameni politici prin Europa de Vest; pe la seminarii nu mai ai loc să respiri de succesul modelului economic chinez; se prăbuÅŸesc rafturile librăriilor de tomuri despre capitalismul de stat... Åži cu toate astea, mitul capitalismului ca sistem de organizare socială persistă. Mai mult, din aproape o sută de democraÅ£ii electorale care au pornit să construiască democraÅ£ia ÅŸi capitalismul după sfîrÅŸitul colonialismului ÅŸi căderea Uniunii Sovietice, foarte puÅ£ine au ajuns la acea variantă de capitalism ca tip ideal imaginat de Adam Smith ÅŸi descris de Max Weber. OptimiÅŸtii zic că vreo 15, pesimiÅŸtii doar că vreo cinci. Subiectul mă interesează direct, dat fiind că aceste cazuri din istorie, mai recentă sau mai veche, sînt studiile de caz pentru noua mea carte despre dezvoltarea guvernării imparÅ£iale. Åži nu prea am studii de caz, toate sînt contestate. În sensul că s-ar fi apropiat ele de acel model ideal, dar nu sînt chiar acolo. Ele sînt: Coreea de Sud, Taiwan, Botswana, Chile, Italia, Estonia – ÅŸi de aici încep disputele. Cele mai vechi măcar sînt nedisputate: Anglia, Suedia ÅŸi Danemarca.
De la statul patrimonial la organismul autonom
Să mă explic. RelaÅ£ii economice de tip capitalist, proprietate privată ÅŸi economie de piaţă au existat în diverse perioade istorice, nu doar în cele moderne, vorba aceea, am avut ÅŸi piaţă de sclavi. Confuzia porneÅŸte de la a ne imagina că introducerea pieÅ£ei aduce implicit o organizare socială de tip modern, adică o guvernare imparÅ£ială, un stat de drept, un sector public guvernat de o abordare impersonală, ÅŸi nu de cumetrii etc. Mare eroare să crezi că din prima emană a doua. Desigur, ÅŸtim că ţările cele mai dezvoltate din lume au ÅŸi una ÅŸi alta, dar a presupune că una este cauza suficientă a celeilalte e o greÅŸeală. Anglia, patria ideologiei capitaliste, a trebuit să taie capul unui monarh ca să-i înveÅ£e pe urmaÅŸi să nu mai exproprieze agenÅ£i privaÅ£i ca să-ÅŸi plătească regele datoriile. Mai nou, unii istorici argumentează că Adam Smith nu descrie un sistem care exista deja, ci face advocacy – cum am spune noi azi – cu scopul de a limita parÅ£ialitatea statului în favoarea unor actori economici, care era regula, nu excepÅ£ia. A fost nevoie de un enorm scandal, cu totul similar celor de azi, cel al Companiei Indiilor, la care statul a trebuit să plătească din bugetul public pierderile unor actori privaÅ£i, cînd această companie s-a dezumflat la bursă (jumătate din parlamentari erau acÅ£ionari), ca să devină normă un sistem în care riscul, ca ÅŸi profitul, sînt integral privatizate ÅŸi statul nu favorizează nici un interes economic privat. Åži de la acceptarea normei la generalizarea ei au mai trecut cel puÅ£in o sută de ani. De la statul patrimonial, practic proprietatea privată a unui monarh care distribuie rente favoriÅ£ilor săi, ca în Anglia StuarÅ£ilor, la organismul autonom faţă de interese private care e statul modern, care tratează imparÅ£ial pe toată lumea, mai ales pe toÅ£i actorii economici, ÅŸi veghează ca regulile jocului – competiÅ£ia egală – să fie respectate e o cale foarte lungă. Åži nu e clar dacă asta e regula, sau mai degrabă excepÅ£ia istorică.
Patrimonialismul clasic, în care statul e în mare măsură proprietatea unei familii sau a unui grup, e doar excepÅ£ional în istorie, succedat de un regim modern. Fie încercările de a construi state moderne ÅŸi democratice eÅŸuează, ÅŸi regimul se repatrimonializează după formarea unui stat naÅ£ional (acesta e în literatură modelul descris ca neopatrimonialism, care caracterizează mare parte din Africa după colonialism), fie democraÅ£ia prinde ÅŸi pluralismul reuÅŸeÅŸte să devină regula jocului.
Clientelismul concurenţial
Dar confiscarea statului de către interese private nu dispare, doar că monopolul e înlocuit de o competiÅ£ie între grupuri: cine cîÅŸtigă spoliază statul ÅŸi guvernează generînd rente (posibilităţi de cîÅŸtig privat cu riscuri acoperite de stat) către clienÅ£ii săi. De asta ţările din Europa de Est conduc în topul favoritismului guvernamental, un indicator măsurat de Forumul Economic Global, noi cel puÅ£in sîntem în ultima cincime din vreo 132 de ţări. Acesta e modelul pe care eu îl numesc clientelism concurenÅ£ial ÅŸi dl Iliescu – capitalism de cumetrie, un regim nemodern, în care distribuÅ£ia bunurilor publice nu e impersonală ÅŸi egală, ci particulară ÅŸi personală. Spune-mi cine eÅŸti, ca să-Å£i spun cu ce te alegi.
Teoretic, după acest regim ar trebui să urmeze un regim modern, în care distribuÅ£ia are loc pe baza universalismului etic, toată lumea are ÅŸanse egale de a căpăta ceva la merit egal, ÅŸi aÅŸa mai departe. Exemplele istorice nu sînt tocmai încurajatoare. PuÅ£ine ţări reuÅŸesc, sub 20 cu totul din circa 200 de state cîte cunoaÅŸtem, iar unele, ca Grecia sau Argentina, au parte de zeci de ani de democraÅ£ie ÅŸi capitalism fără ca elementele de bază ale modelului să fie afectate, Å£ara întreagă fiind lăsată moÅŸtenire fiului sau soÅ£iei, după caz. Într-o carte recentă (2009), laureatul Premiului Nobel Douglass North argumentează, împreună cu colaboratorii săi, că starea naturală este tratamentul discreÅ£ionar ÅŸi o ordine socială închisă, ÅŸi nu acest tip de capitalism occidental bazat pe universalism etic, care e doar o excepÅ£ie istorică generată de mentalitatea calvinistă. Nu avem nici o garanÅ£ie că ţările noastre vor reuÅŸi să ajungă la acest regim, ne consolăm doar cu ideea că nici Adam Smith nu o avea pe cînd explica originile avuÅ£iei naÅ£iunilor. De asta îi studiez eu pe puÅ£inii care par să se apropie – ca să văd ce circumstanÅ£e favorizează pe promotorii unui asemenea regim, ÅŸi cum reuÅŸesc ei să schimbe ordinea socială clientelară într-un echilibru nou. Dar cum studiul nu e suficient, mai organizez ÅŸi cîte un top al integrităţii la universităţi sau parlamentari, că istoria mai trebuie ÅŸi ajutată cu puterile noastre, oricît de modeste.
Asta e lecÅ£ia. Capitalismul nu e, din păcate, o cale de a face ordine în lume în mod natural ÅŸi de a crea o relaÅ£ie modernă între un stat ÅŸi societatea sa. El e, dimpotrivă, rezultatul unei asemenea relaÅ£ii. El nu construieÅŸte, el trebuie construit.
P.S. Dacă aceste rînduri au fost insuportabil de concentrate ÅŸi cam abstracte, scuze, citiÅ£i ÅŸi Douglass North et al., „A Conceptual Framework for Interpreting Recorded Human History“ (decembrie 2006) http://www.nber.org/papers/w12795, ÅŸi propriul meu text teoretic, „Corruption. Diagnosis and Treatment“, în Journal of Democracy (iulie 2006), http://www.journalofdemocracy.org/articles/gratis/Mungiu-Pippidi-17-3.pdf.
Alina Mungiu-Pippidi este politolog, specializată în postcomunism. Este profesor la Hertie School of Governance, Berlin. Este consultant pentru România ÅŸi Europa de Est al mai multor instituÅ£ii internaÅ£ionale, precum Banca Mondială, UNDP ÅŸi Freedom House. Cea mai recentă carte publicată (împreună cu Gérard Athabe) este: Secera ÅŸi buldozerul. ScorniceÅŸti ÅŸi NucÅŸoara (Editura Polirom, 2004).