Spitale şi cazuri-limită

Publicat în Dilema Veche nr. 561 din 13-19 noiembrie 2014
Spitale şi cazuri limită jpeg

Serviciile din spitale sînt un subiect pe cît de discutat, pe atît de nerezolvat. Dacă ar fi să-l supunem dezbaterii, cu siguranţă că respectiva dezbatere nu ar avea sfîrşit. De aceea, am preferat să dăm cuvîntul unor doamne cu experienţe similare: ele ne povestesc cu ce s-au confruntat, cînd le-au avut internate pe mamele lor. Problemele multiple de care s-au ciocnit – de la lipsa medicamentelor, încetineala tratamentelor, condiţiile nesatisfăcătoare, pînă la indiferenţa personalului şi atitudinea lipsită de condescendenţă faţă de oamenii în vîrstă – nu sînt, însă, caracteristice unui singur spital. Sînt întîlnite peste tot, ca variaţiuni pe aceeaşi temă, cu un grad de gravitate mai mic sau mai mare şi, cel puţin pînă acum, fără soluţii concrete.

● Mădălina Nicolaescu

Cînd suni la Salvare, ei vin foarte prompt. Vine SMURD-ul. Dar personalul nu e calificat. În afara faptului că te iau şi te duc la spital, nu-ţi mai fac altceva. Nu ştiu nici măcar să aleagă. Cînd am chemat Salvarea, mama nu respira bine. I-au pus mască de oxigen şi i-au luat şi saturaţia. Mi-au spus că au folosit masca, dar că, dacă vor merge în altă parte, nu vor mai avea o alta. Deci sînt dotaţi în mod limitat.

Ei ţineau legătura cu un centru. Tipii de la centru, cînd au aflat că mama avea saturaţia 70%, n-au spus că situaţia e critică şi că trebuie dusă neapărat la spital. Cei de pe Salvare, pînă să sune la centru, ne-au spus că saturaţia merge... M-au întrebat unde vreau să mergem, şi eu am zis s-o ducem la Urgenţă, pentru că am înţeles că acolo e cel mai bine pentru intervenţii pulmonare.

Aşa că am dus-o la Urgenţă. Acolo a stat în Camera de gardă vreo două ore. Apoi i s-a făcut o radiografie. Radiografia a ieşit prost. Mult mai tîrziu mi s-a spus că ar fi trebuit să-i facem şi o radiografie computerizată. Întîrzierea îl poate costa pe respectivul pacient viaţa. I s-a făcut radiografie computerizată abia după 12 zile, s-a văzut că avea o pneumonie bazală bilaterală şi, la o zi după, a intrat în septicemie.

Cînd a venit doctoriţa, nu şi-a dat seama ce boală are. Dar mi-a spus că faptul că avea 70% saturaţie e grav. Dar că n-are pat şi să o punem pe coridor. Coridoarele de la Urgenţă nu sînt etanşeizate şi era un vînt acolo... Atunci a venit un doctor de la Cardiologie şi am vorbit să stea o noapte acolo. Doctoriţa care a văzut-o prima m-a întrebat ce medicamente îi dădusem pînă atunci. I-am spus de mai multe medicamente pe care i le administrasem oral. Mi-a răspuns că o să-i dăm ceva injectabil. Cînd ajung la salonul în care stătea mama, mi se spune că nu au respectivul medicament. Nici nu m-au lăsat să-l cumpăr. I-au dat, pînă la urmă, de fapt, medicamentul pe care i-l dădusem eu înainte, dar în variantă injectabilă. După mai multe schimbări, datorate lipsei medicamentelor, a fost trecută pe antibiotic pastile, exact acelaşi pe care i-l administrasem eu.

Nici alte medicamente nu aveau. Am început să le cumpăr eu. Nu exista paracetamol. Am cumpărat mai mult. La un moment dat, am auzit două doctoriţe vorbind că e un pacient care frisonează, şi i-am dat şi lui din paracetamolul meu. Mama avea nevoie de ACC, avea o secreţie. Nu aveau ACC, şi nu spuneau că au nevoie. Ziceau că n-ar fi avut voie să-mi zică...

La ATI (Anestezie şi Terapie Intensivă), în schimb, aveau. Distribuţia medicamentelor pe spital era complet misterioasă. Cînd a ajuns mama acolo, cu septicemie, am descoperit că aveau toate medicamentele pe care ar fi trebuit să i le dea de la început... La un moment dat, a venit şi o doamnă profesor de pe secţie, şi i-am zis: „Mama mea moare.“ A zis: „Ei, doamnă, toţi murim...“ Cînd i s-a făcut rău şi saturaţia a scăzut sub 70%, protocolul era să fie chemat ATI-ul. Un doctor l-a chemat. Altul l-a întrebat de ce a făcut-o. Doctorul respectiv mi-a zis s-o iau acasă şi s-o las să moară creştineşte: „Las-o să moară, că o s-o intubeze şi o să se chinuie şi pînă la urmă tot o să moară. Şi o să se ducă într-un loc mai bun.“

La ATI nimereşte un doctor extrem de bun. Mi-a spus că, în momentul în care a fost intubată, a ţîşnit, pur şi simplu, puroiul din ea. Mama se făcuse mai bine. Avea o evoluţie bună, după ce fusese pusă pe un alt antibiotic de doctorul de la ATI. Începuse să mănînce.

Într-o zi, avea un puls foarte mare. 130, 140. La început, s-a dus asistenta să cheme un doctor, dar nu venea nimeni. Erau toţi adunaţi undeva, mîncau pizza. A trecut o jumătate de oră, nu a venit nimeni. M-am dus din nou. O doctoriţă mi-a spus: „Ce sînteţi aşa de insistentă?“

Au scos-o pînă la urmă din starea aia. A mai trăit o lună şi ceva la ATI. La un moment dat, s-a schimbat vremea. Era prin mai. Au deschis geamul şi nu au acoperit-o. A făcut a doua pneumonie şi a murit.

Mama avea 83 de ani. De ce să mai duci pe cineva de vîrsta asta la spital? Măcar să-ţi spună că spitalele astea nu vor, de fapt, pacienţi peste vîrsta de 65...

● Daniela Ionescu

S-a întîmplat cu doi ani şi jumătate în urmă. Sentimentul dominant pe care l-am avut atunci a fost cel de neputinţă furioasă.

Mama a ajuns la Urgenţă pentru că avea indicaţie de operaţie la vezica biliară. Avea 83 de ani; cu un an în urmă, făcuse o histerectomie totală la alt spital, de unde se recuperase foarte bine. Analizele erau în regulă, a fost operată. Operaţia a durat mai mult decît credeam, patru ore, diagnosticul a fost cu totul altul, cancer de colon. Operaţia a reuşit. Mama a murit la patru săptămîni de la operaţie. Îngrijirile de după operaţie au fost problema. A fost necesară încă o operaţie la două săptămîni de la prima, iar rezultatul a fost septicemie. Antibioticul care ar fi trebuit să i se administreze de la bun început i-a fost dat de-abia cu două zile înainte să moară. A fost un cerc vicios. Modul în care se făcea schimbarea pansamentului, o condiţionare tacită privind acest pansament, lipsa generală de pansamente, locul în care stăteau bolnavii, starea de curăţenie, totul lăsa de dorit. Am început să cumpăr tot soiul de produse de curăţenie şi să dau o mînă de ajutor la curăţat grupul sanitar al camerei în care stătea mama mea. M-am confruntat cu o rezistenţă agresivă din partea femeilor de serviciu.

S-au suprapus atît de multe aspecte care nu trebuie să existe într-un spital... Momentele negative, ele erau regula. Exista şi un tip de discriminare extrem de pernicios. Între pacienţi – pe criteriul vîrstelor, din punct de vedere social, şi între secţii. Am trăit nişte clipe cînd mă întrebam dacă e adevărat ce e acolo. Concluzia la care am ajuns e că o problemă a acelui spital este coexistenţa dintre sectorul privat şi cel public. Erau două clinici particulare care aveau nişte spaţii închiriate în spital. Dar ele asigurau numai partea hotelieră. Care costa substanţial. Dacă unul dintre aceşti pacienţi avea nevoie de un gest medical competent, trebuia să vină cineva din sectorul public, care nu prea putea veni, pentru că era angajat în altă treabă acolo. Cînd mama a avut nevoie de un cateter, fiindcă nu aveau în clinica particulară, a trebuit să i se facă dincolo, în spaţiul public. A stat acolo, pe o targă, pe culoar, în frig (era deja operată!), două ore şi jumătate, pînă cînd medicul respectiv a avut timp pentru ea.

La un moment dat, am întrebat dacă au psiholog pentru personalul medical din spital. Ar avea foarte multă nevoie, pentru că toţi cei de acolo sînt pervertiţi din punct de vedere moral. Sînt dezinteresaţi şi obosiţi psihic. Medicii care sînt competenţi şi sînt în poziţii-cheie, dar care au şi farmec social şi au putut obţine ceea ce le trebuia pentru secţia lor, au tendinţa să considere că tot ce au făcut este apanajul acelui farmec. Şi atunci dezvoltă un fel de sentiment de posesie faţă de aparatură, ca şi cum toate acestea devin nişte mici moşii. Sentimentul ăsta mi s-a definit mai tare la reanimare.

Cred că mai bine o ţineam acasă pe mama. Am sentimentul că i-am luat cîteva luni din viaţă, aducînd-o la spital şi supunînd-o acelui supliciu. A fost chinul ei, în primul rînd, şi al meu, martor neputincios şi neîmpăcat. 

a consemnat Iaromira POPOVICI

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
„Tobol”, arma secretă a lui Putin care bruiază semnalul GPS . Unde este plasată?
O arma secretă a Rusiei ar bruia sistemul GPS de navigație prin satelit al avioanelor și navelor comerciale, în regiunile din Marea Baltică, Marea Neagră și estul Mării Mediterane, potrivit The Sun.
image
Marea Britanie este „pe picior de război”. Ce anunț a făcut premierul Rishi Sunak din Polonia | VIDEO
Aflat într-o vizită oficială în Polonia, premierul britanic Rishi Sunak a declarat marţi că va creşte bugetul pentru apărare până la 2,5% din PIB. Sunak a subliniat că Marea Britanie „nu se află în pragul războiului”, ci „pe picior de război”.
image
Republica Moldova, urmǎtoarea țintǎ a Rusiei. Cine sunt trimișii lui Putin ANALIZǍ
Federaţia Rusă devine tot mai prezentǎ în Republica Moldova, în contextul în care Ilan Şor, omul Kremlinului, a anunţat înființarea platformei Victoria, menitǎ sǎ adune opoziția pro-rusǎ

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.