După montarea sutelor de camere de luat vederi în oraş, clujenii au dreptul aproape în fiecare zi la imagini difuzate în presă cu accidente spectaculoase, maşini răsturnate în intersecţii, ciocniri violente, bătrîni loviţi în plin pe trecerea de pietoni de şoferi grăbiţi şi neatenţi. Fiecare film oferit cu generozitate de poliţie, prelucrat pentru a difuza violenţa în buclă, adună zeci de mii de vizualizări, provoacă în sfîrşit senzaţii tari („Atenţie, imagini şocante!“, ultimul spot publicitar, ultima găselniţă a traficului virtual umflat de traficul rutier), groază amestecată cu o plăcere perversă şi, peste toate, uşurarea, dacă nu chiar bucuria, că eu sau cineva apropiat mie ori doar cunoscut a scăpat şi de data asta. Ordinea şi siguranţa publică au fost din nou salvate graţie tot mai numeroşilor şi vigilenţilor ochi electronici, supravegheaţi ei înşişi dintr-un spaţiu demn de 1984, anume construit, de cîţiva ochi umani lipiţi în permanenţă de zeci de ecrane ce difuzează nonstop spectacolul oraşului.

Primul oraş Schengen din România?

La inaugurarea Centrului pentru Prevenirea Criminalităţii, primarul Clujului se felicita pentru reuşita instalării a peste două sute de camere de luat vederi în oraş, fapt care l-ar transforma în primul oraş Schengen din România. O nouă intrare în Europa, un nou obiectiv atins, unul deloc simbolic de această dată, pentru că, nu-i aşa, la o lună de la darea în funcţiune, acest panopticon întins peste oraş reuşise performanţa de a înregistra patru infracţiuni şi cîteva zeci de contravenţii rutiere, totul pentru mai puţin de 120.000 de euro pe an din banii Primăriei. O sumă infimă, pînă la urmă, dacă ne gîndim că e imaginată ca o investiţie pe termen lung şi că, în acelaşi timp, produce efecte imediate: pe lîngă aparenţa de preocupare pentru siguranţa cetăţenilor cu care se iluzionează şi cu care ne vrăjeşte administraţia, ea oferă o sursă de venit nesperat unei prese lipsite de inspiraţie şi ahtiate după senzaţionalul cel mai brutal cu putinţă. Pe termen lung însă, investiţia se amortizează şi în alte feluri decît financiar: ea va conduce la străzi mai sigure, la şoferi mai temători, la locuitori mai inhibaţi, care vor prefera să urmărească pe Internet, în semiobscuritatea caselor lor, tragediile altora, decît să se expună ei înşişi pericolelor care îi ameninţă la tot pasul în public. Şi în felul acesta, oraşul, oraşele noastre, spaţiile noastre comune vor fi mai curate şi mai sigure. Acţiunea de igienizare a început deja, cel puţin la Cluj, în ciuda protestelor societăţii civile: romii infractori sau presupuşi (ca romi) a fi infractori au fost mutaţi, asemenea unor deşeuri umane, din locuinţele lor sărăcăcioase şi insalubre, „acolo unde le este locul“, lîngă groapa de gunoi a oraşului.  Dincolo însă de aceste fapte diverse, care nu vor zdruncina mersul înainte al societăţii pe calea cea dreaptă a democraţiei securitare şi nici nu vor produce abisale interogaţii, rămîne aproape imperceptibilă o lentă transformare a felului în care înţelegem să ne negociem, în societate şi ca societate, raportul dintre securitate şi libertate. Trebuie să spunem numaidecît că acest raport nu e unul oarecare pentru că nu implică două valori auxiliare ale existenţei individuale şi colective. Securitatea şi libertatea nu sînt atribute ori drepturi pe care să le primim sau pe care să le negociem în mod liber; ele ţes textura minimală a posibilităţii înseşi de a trăi la nivel personal, dar şi a posibilităţii de a fi cu ceilalţi, de a revendica drepturi pentru sine şi de a recunoaşte celorlalţi drepturi. 

Statul – un compromis necesar

Căci – aşa cum o spun unii teoreticieni critici azi – eroarea cea mai mare şi cu consecinţele cele mai greu de calculat în plan practic constă în a considera securitatea ca primul dintre drepturi. Desigur, atunci cînd spunem asta, spunem că nici un alt drept nu este posibil fără acest prim drept asigurat, care este de fapt dreptul la securitatea vieţii, dreptul la viaţa însăşi. Pe o filiaţie hobbesiană, şi cu imaginea omului ca lup pentru ceilalţi într-o stare mereu ameninţătoare de natură, unii teoreticieni se grăbesc să vadă în stat compromisul necesar supravieţuirii, acel compromis prin care, în schimbul unei părţi din libertăţile lor, indivizii primesc de la o putere superioară lor, pe care o constituie prin contract, protecţia propriilor vieţi. Ca şi cum – iar asta cu atît mai insistent după instaurarea masivă a discursului securitar în ultimii zece ani – supravieţuirea proprie şi a celorlalţi nu e posibilă decît pe fondul unei renunţări progresive la unele drepturi şi libertăţi. 

Primul argument împotriva acestei erori este acela care indică o confuzie teribilă între un drept şi un fapt. Viaţa, prin însăşi „natura“ sa, este precară, neasigurată, mereu ameninţată. Existenţa ei îi conferă în mod nemijlocit o demnitate care se formalizează într-un drept superior tuturor celorlalte drepturi. Altfel spus, securitatea ar fi dreptul prim (şi cronologic, dar şi valoric) pentru că el ar fi cel mai aproape de starea naturală a instinctului supravieţuirii şi a evitării pericolelor. Căci nici un alt drept, nici o altă libertate n-ar fi posibile, atîta vreme cît asupra vieţii ar plana pericole şi ameninţări de tot felul. În raport cu această securitate ontologică, inevitabilă şi urgentă, libertatea (pe toate palierele pe care poate fi ea definită) ar rămîne ceva mediat, ceva la care se poate ajunge abia după ce sîntem în siguranţă şi la care se poate renunţa, la nevoie, dacă viaţa devine nesigură.

Un alt decalaj (fals suprapus celui dintre natură şi cultură) pare să se instituie la nivelul conştiinţei (sau al percepţiei) pe care o avem în privinţa securităţii şi libertăţii. Astfel, dacă cea din urmă se învaţă, se exersează, se poate obţine prin luptă, dar se poate şi pierde, dacă libertatea este deci o valoare interpretată cultural, securitatea este universală şi perceptibilă nemijlocit pentru oricine, în orice situaţie şi oriunde pe glob. Mai precis, nu atît securitatea, cît absenţa ei, care se traduce în una dintre stările cel mai bine împărţite din lume – frica. Nu ştim cu toţii, nu vrem, nu putem, nu ne interesează uneori să ştim ce este şi cum arată libertatea; asta şi pentru că ea mai înseamnă iniţiativă şi curaj. Dar ştim cu toţii, în felul cel mai firesc, adică mai spontan şi mai natural, ce înseamnă frica, ce înseamnă să te temi, să fii străbătut de spaime, să fii împietrit etc. Eroii sînt personaje legendare în jurul cărora se spun poveşti fantastice. Însă cei mai mulţi dintre noi şi în situaţiile cele mai frecvente nu sîntem şi nu vrem să fim eroi. Vrem doar să supravieţuim, să ne ştim protejaţi, la adăpost de tot ce ne poate ameninţa din exterior.

Mi se pare că o parte covîrşitoare a discursurilor de astăzi, mai ales aşa cum le creează sau le preia mass-media, exploatează la maximum acest decalaj între faptul natural al insecurităţii (fricii) şi faptul cultural al libertăţii. Motivele pot fi numeroase; pentru unul mai provocator ar fi loc aici: frica, deşi sentiment universal, este incomunicabilă. Sau, mai precis, pe ea nu se poate comunica şi nu se poate construi nimic comun. Mai mulţi indivizi cuprinşi de frică intră în panică, se compactează, devin masă amorfă, fără chip, fără raţiune şi fără direcţie. Mulţimea înfricoşată este o mulţime organică, oarbă, compusă din indivizi orbi (ori, ceea ce e acelaşi lucru, care văd monstruos); ea este un agregat de unităţi identice şi totuşi izolate, reunite de ceva care le interzice să fie împreună altfel decît ca masare, comasare, îndesare. Ea face masă şi în sensul fizic, dar şi în sensul mediatic: cultura mediatică a fricii creează masele care se hrănesc dintr-o asemenea cultură, o cer, o cultivă şi o alimentează la rîndul lor. Mii, milioane de indivizi complet lipsiţi de profil vizibil ies din ascunderea vieţii lor neînsemnate şi apar în lumina reflectoarelor publice numai dacă devin, cu voia sau fără voia lor, actori ai unei situaţii de viaţă şi de moarte, de demnitate a vieţii şi a morţii (boală, accident, crimă, viol, jaf, cutremur, incendiu etc.). Acele situaţii care nu se comunică, doar se contemplă, se evită, se trăiesc mediatic, adică mijlocit, printr-un ecran de protecţie, într-un proces de nesfîrşită atomizare şi de refugiere în privat. Iar spectatorii imploră zeii, cerul, soarta sau alte divinităţi de ocazie să nu fie atît de liberi încît să fie ei înşişi priviţi de ochiul vigilent al camerelor de luat vederi conectate la reţelele mondiale de vizibilitate.


Ciprian Mihali predă filozofia contemporană la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte publicată: Dublu tratat de urbanologie (împreună cu Augustin Ioan), Editura Idea, 2009.