La începutul anilor ’70, cînd pe un teren viran de lîngă piața centrală a orașului meu din nordul țării a apărut un cort mare, decorat cu panouri pictate, am crezut că sosise un circ. Eram în clasa I și în drumul de la școală spre casă, trecînd pe lîngă cort, n-am rezistat ispitei de a intra, mai ales că aveam o monedă de 3 lei pentru bilet. Un moment am fost dezamăgit: nu vedeam nici un animal viu. Apoi s-a instalat uimirea: de jur-împrejurul unei încăperi erau rafturi ce etalau tot felul de ciudățenii. Îmi amintesc că m-a surprins cel mai tare mulțimea cilindrilor de sticlă cu copii foarte mici și diformi (pe atunci nu știam că sînt fetuși umani). Mă mirau mulajele de ceară înfățișînd copii lipiți (gemeni siamezi), mîini cu șase degete sau plămîni înnegriți însoțiți de o avertizare privind urmările fumatului. Mai zărisem și un pitic care părea să supravegheze locul și care nu m-a lăsat să intru într-un al doilea compartiment al cortului, interzis copiilor. Am ieșit de acolo amețit și contrariat, propunîndu-mi să revin a doua zi ca să privesc mai pe îndelete. În ziua următoare cortul dispăruse și niciodată n-a mai revenit în oraș. Multă vreme am rămas nedumerit asupra celor văzute.

Prin 2001, aflîndu-mă la Biblioteca Națională din Paris, am trecut pasarela peste Sena, într-o pauză, pentru a mă plimba în Parcul Bercy. Aici am găsit întîmplător Muzeul Artelor de Bîlci (Musée des Arts Forains). În niște foste hale de vin erau expuse tiribombe, călușei, trenulețe, flașnete, standuri de tir, diorame, rulota femeii cu barbă și multe altele. Erau aici cam toate vestigiile colorate ale unei lumi dispărute, cea a spectacolului de bîlci de pe la 1900, așa cum trebuia să fi fost și la Tîrgul Moșilor din București.

Tot aici am găsit reconstituirea unui Panopticum – o expoziție ambulantă de bîlci – alcătuită din două încăperi. Într-un sector teratologic erau expuse manechine din ceară cu diverse monstruozități, borcane cu fetuși umani și fotografii ale unor oameni cu anomalii fizice. Sectorul de anatomie patologică plin cu mulaje de ficați distruși de alcool sau de organe sexuale prezentînd semnele sifilisului era rezervat adulților. Atunci mi-am dat seama de ce piticul nu mă lăsase să intru în a doua încăpere și că ceea ce văzusem în copilărie fusese un asemenea panopticum care poposise și în orașul meu. Tot atunci am înțeles de ce o astfel de expoziție itinerantă (vestigiu din perioada interbelică) era tolerată încă în anii ’70 de către regimul comunist de la noi: pentru discursul ei medical, igienist și moralizator, împotriva ravagiilor alcoolului, fumatului și bolilor venerice. Pentru sensibilitatea de azi expunerea în spațiul public a ciudățeniilor și a diformităților monstruoase este de neconceput. În 1971, un asemenea spectacol încă nu scandaliza pe nimeni, se înscria în seria acceptabilelor atracții de bîlci. În plus, monstruosul de tip senzațional era folosit ca „momeală” pentru a atrage un anumit public în vederea administrării unor lecții igieniste, într-un cadru de divertisment popular.

Corpul monstruos este ambiguu, stîrnind fascinația, repulsia amestecîndu-se cu atracția. Din cele mai vechi timpuri, anomaliile corporale au fost interpretate ca mărci ale monstruozității. Antichitatea greco-romană a interpretat nașterea copiilor cu malformații congenitale ca pe un prodigiu, o manifestare a mîniei zeilor, un avertisment adresat oamenilor. Cei mai mulți erau uciși după naștere sau abandonați în locuri pustii. Copiii care manifestau ulterior tulburări de creștere aveau mare căutare pe piața sclavilor. La Atena exista Kerkopon Agora (Piața Cercopilor) specializată în vinderea sclavilor cu diformități. Spectacolele cu „monștri” făceau parte din cultura divertismentului antic. În imaginile de pe vasele pictate grecești apar sclavii pitici sau schilozi care participă la banchete, ca dansatori, bufoni și animatori. Și la Roma erau vînduți astfel de sclavi, la Teraton Agora (Piața Monștrilor). Quintilian spune că se plăteau sume imense pentru sclavii cu diformități anatomice. Unii împărați romani colecționau sclavi cu corpuri bizare, urîți și diformi. Commodus ar fi prezentat la un banchet doi cocoșați pe un platou de argint, acoperiți de muștar. Heliogabal avea o trupă de opt pitici și opt giganți care dansau la banchete. Piticii erau puși să lupte în arena gladiatorilor, în pauze, ca interludii burlești. Aristocrații le-au urmat exemplul și și-au făcut propriile colecții de „monștri”, pentru uzul privat, dar și pentru expunerea publică. Aceste strategii de punere în scenă a corpurilor anormale nu trădează doar fascinația pentru diferit, ele evocă și dorința spectatorilor de a-și valida propria „normalitate”. Se urmărea evidențierea perfecțiunii fizice, a frumuseții elitei aristocratice prin punerea în contrast cu acești sclavi purtători de dublă stigmă: socială și corporală.

Creștinismul nu a exclus copiii cu malformații din comunitate și a interzis uciderea lor. În Renaștere și mai ales în perioada Luminilor au loc schimbări importante în percepția anomaliilor corporale: acestea nu mai sînt puse pe seama supranaturalului, a pedepsei divine, ci a „capriciilor naturii” (lusus naturae). Monstruozitatea corporală devine „curiozitate”. Nobilii erudiți colecționau în cabinetele de curiozități obiecte insolite, dar și fetuși umani sau animale cu malformații și cereau artiștilor să picteze pitici, giganți, hirsuți sau femei cu barbă. Din curțile aristocratice, ciudățeniile umane au ajuns în circuitul distracțiilor populare. „Monștrii umani”, inițial expuși ocazional la colțul străzii sau în taverne, intră pe mîna unor antreprenori care organizează spectacole în timpul marilor bîlciuri urbane din secolul al XVII-lea. Penny shows de la Bîlciul Sf. Bartolomeu din Londra atrăgeau mari mulțimi, dornice să privească aceste corpuri nemaivăzute. Expunerea teratologică și convențiile ei scenice se instituționalizează sub forma spectacolului de bîlci, cu public plătitor în căutare de senzațional. În timpul verii aceste spectacole se alăturau și circurilor itinerante, avînd o viață nomadă, dar petreceau iarna în orașe, în barăci transformate în expoziții de curiozități.

În SUA, o distracție ieftină putea fi găsită la așa-numitele dime museums („muzee de 10 cenți”), care expuneau nu numai artefacte bizare, mulaje de ceară, diorame, ci și pitici, microcefali, albinoși. În 1841, Pineas Tylor Barnum fondează The American Museum în Manhattan, o combinație de muzeu, circ și teatru. Freak show este cadrul în care corpul monstruos dobîndește o vizibilitate maximă. Acest „Disneyland al teratologiei” – după expresia istoricului francez Jean-Jacques Courtine – a pus bazele „civilizației spectacolului”, a marcat nașterea industriei divertismentului de masă. Barnum a pus la punct formele moderne ale publicității, promovîndu-și „spectacolele cu monștri” în ziare, afișe, fluturași, cărți poștale, panouri cu imagini menite să șocheze privitorii. În clădirea de pe Broadway, orășeanul își petrecea duminica în familie, cu copiii, pentru a o vedea pe Annie Jones, „femeia cu barbă”, pe celebrul pitic Tom Thumb, pe gemenii siamezi Chang și Eng, pe „omul-leopard” (un suferind de depigmentarea pielii, bolnav de vitiligo), dar și pe „femeia-sirenă” sau alți falși monștri creați cu ajutorul cartonului și ghipsului – „efectele speciale” ale timpului de atunci.

Holbatul, privirea fixă sînt forme de comunicare nonverbală, comportamente socio-culturale. Privirea intensă, curioasă și interogativă este un impuls firesc al ființei umane atunci cînd se află în fața unui fapt neobișnuit și ciudat. Oamenii cu infirmități, cu diformități, cu trăsături spectaculoase nu puteau scăpa privirii celorlalți. Însă, la capătul unui lung „proces de civilizare” (Norbert Elias), nevoia noastră de a privi insistent la lucrurile neașteptate a fost prohibită social, prin regulile de bună purtare („Nu e politicos să te holbezi!”). La mijlocul secolului al XIX-lea devine necivilizat și grosolan să te uiți lung, pe stradă, la persoanele cu dizabilități și diformități. Iată de ce au devenit atît de populare „spectacolele cu monștri”, deoarece ele ofereau permisiunea de a privi nestingherit în schimbul achitării taxei de intrare.

La începutul secolului XX se produce o modificare a atitudinilor față de corpul neobișnuit. Teratologia științifică propune explicații raționale și face din „monstrul” uman doar un specimen patologic, prezentat în termeni medicali, ca purtător al unei deficiențe genetice sau endocrine. Persoanele cu anomalii fizice sau psihice obțin compasiune, ies treptat din atenția publică și ajung în spatele porților închise ale spitalelor și azilurilor. Distracțiile populare cu expunerea „monștrilor” în văzul tuturor devin spectacole de prost gust, sînt dezavuate și denunțate pentru caracterul lor imoral și obscen. În Franța, de exemplu, spectacolul de bîlci și panopticum-ul decad spre a dispărea definitiv în anii ’50.

Și la noi bîlciul a fost în centrul divertismentului popular al secolului al XIX-lea, iar spectacolele cu „monștri” constituiau una dintre atracțiile lor principale. V. Bilciurescu, în București și bucureșteni de ieri și de azi (1945), arată că nu mai rămînea maidan neocupat în oraș: „care avea la îndemînă o maimuță, o femeie cu barbă sau un vițel cu cinci picioare îl ocupa și gata negoțul”. Sau alții, mai înzestrați, aveau „o «panoramă» sau vreo comedie, un fel de magherniță improvizată din scînduri sau sub un cort, în care expuneau femei cu barbă, copii lipiți, înghițitori de foc și de săbii, fakiri”. Însă marea ocazie de distracții era Tîrgul Moșilor, în săptămîna dinaintea Rusaliilor. În anul 1902, după sistematizarea aleilor, acest loc de tîrg își pierde o parte din vechea atmosferă de bîlci. În 1924, compania vieneză Luna Park aduce atracții noi, mecanizate și electrificate. Roata cu lanțuri, montagne-russe, mașinuțe electrice, platforma rotativă ce amețește doritorii sînt tot atîtea senzații tari, al căror val de adrenalină mătură interesul pentru simpla expunere a anormalității. Reporterii vremii descriu aerul trist și dezolant din jurul vechiului spectacol de bîlci devenit desuet: „L-am revăzut anul acesta, ceva mai prăfuit, mai sărăcăcios, mai meschin. O umbră de tristețe – tristețea vremurilor grele – s-a strecurat și-n veselia tumultuoasă a acestui bîlci unic în felul său [...] Atletul care sfarmă lanțurile, omul-șarpe, femeia-păianjen, vițelul cu patru capete, copilul cu cap de gorilă și toți cîți exploatează infirmitățile sau prostia omenească sînt la posturile lor” (Ion Tic, Realitatea Ilustrată, 1932).

Lionela „femeia-leu” este descrisă șarjat de Sașa Pană într-un text apărut în revista Unu (1932): „are cîte opt degete cît patricienii la mîinile cu care își cîștigă onest existența, se tîrîie animal apocaliptic şi între picioarele păroase ca laba de urs bănuești sexul firidă care îşi doreşte între vizitatori masculul. Lionela e femeia-leu, e fea sau Ileana Cosînzeana, e femeie şi iubeşte sau poate a şi iubit iar azi trăieşte din amintiri retrasă în Cernica ei care sînt Moşii”. În romanul Întîmplări din irealitatea imediată (1938), Max Blecher evocă un panopticum: „Impresia generală și elementară de spectacular devenea o adevărată teroare îndată ce intram într-un panopticum cu figuri de ceară. Era o spaimă amestecată cu un inel de vagă plăcere și oarecum, cu senzația aceea bizară pe care o avem fiecare cîteodată de a mai fi trăit cîndva într-un anumit decor. [...] Îmi rămîne în viață, o dorință unică și supremă: să asist la incendiul unui panopticum; să văd topirea lentă și scabroasă a corpurilor de ceară, să privesc înmărmurit cum picioarele galbene și frumoase ale miresei din cutia de sticlă se încolăcesc în aer și prind între pulpe o flacără adevărată care să-i ardă sexul”.

Astăzi n-a mai rămas decît cenușa amintirii din toate aceste spectacole.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de antropologie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.