Abundența de cărți, blog-uri și alte soiuri de publicații motivaționale care ne învață să fim fericiți (gratis sau nu, la ofertă 2 în 1 cu lecții de gătit sau cu mindfulness la purtător...), această producție de soluții de fericire mă sperie. Nu prin insistența cu care îmi taie calea, ci prin sugestia că foarte multă lume are nevoie de asemenea sfaturi pentru a fi fericită. Pentru a-și realiza fericirea individuală ca pe un proiect al descătușării energiilor pozitive personale, private și prealabil încătușate, ca să mă exprim „în cod”. Aflu, din asemenea surse (pe care le parcurg, mărturisesc, abia cu coada ochiului...), că există unele culturi naționale (în epoca globalizării? și nu se scandalizează nimeni, între gînditorii corecți, care ne vor fericiți cu program?) mai bune la construit fericirea individuală decît altele. Ceea ce ar însemna că în unele culturi oamenii sînt educați să se bucure de viață, în timp ce, în altele, modelul național e să-ți blestemi zilele. Există HYGGE (intimitate, ger afară, foc în vatră, interior familiar, ceai cu arome, lecturi escapiste și cățelușul pe genunchii mei... adică ceea ce ne mărturisea moș Alecsandri – La mulți ani, Vasile Alecsandri, la bicentenar!, că veni vorba – într-unul din Pastelurile dumisale, nu?). Există „Joie de vivre” (mon cher, cafenelele pariziene, însorite și înflorite de femei frumoase pe terase, quel plaisir, florăresele din Marais, și bagheta, și croissant-ul, și beurre salé-ul la ziarul de dimineață). Și, mai departe: IKIGAI, „Elämisen iloa” (de acesta n-ați auzit? nu încă!)... și tot așa, la-la-la-la, modele se găsesc, iar cine să le urmeze – puzderie! Puzderie de oameni nefericiți? În căutarea unei soluții de fericire pe care nu o găsesc în ei înșiși? Iată ce mă sperie, zic.

Toată această presiune consumeristă recentă asupra publicului, cu lecțiile de fericire, mută accentul de pe bucuria de a trăi ca experiență personală, care necesită construcție, negociere și implicare de durată, pe „fericire”, înțeleasă ca un fel de stare continuă, accesibilă inițiaților, un soi de Nirvana din a cărei plutire îți faci și job-ul, și naveta, și familia, și din care nu mai cobori niciodată. Departe de mine intenția de a nega importanța bucuriei de a trăi: ceea ce mă îngrijorează e sugestia obligativității fericirii, ca o condiție a realizării individului. De aici, o serie de confuzii de planuri, de proiecte (individuale), de coduri în care putem construi sau traduce bucuria de a trăi sau, chiar, fericirea (măreț proiect!). Prioritizarea obținerii unei plăceri nu e, cîtuși de puțin, o garanție a succesului existențial, după cum nu e nici una a dezvoltării personale sau a empatiei. Arta bucuriei de a trăi (străveche, în cele mai diverse culturi, exemplele anterioare erau doar mizilicul cu succes comercial azi, de fapt...) e altceva decît fericirea. Ca să nu mai vorbesc de „fericirea obligatorie” – ca una care mi-am trăit prima viață în comunismul românesc, știu în direct, la firul ierbii (și la foametea țării), cum e cu proiectele de fericire colectivă. Ba chiar aș spune că orice pretenție de fericire absolută a unei populații continuă să fie, pentru mine, indiciul unei structuri dictatoriale. Există o țară care are un Minister al Fericirii și pretinde că poate calcula fericirea nației ca pe PIB. Nu, nu e pe primele locuri în clasamentele democrației. Preferați să fiți liberi sau fericiți? – e o întrebare foarte periculoasă. Stéphane Hessel (1917-2013), un interesant politician francez, care a trecut prin lagărele celui de-al doilea război mondial, spunea că e o întrebare pe care evită să o pună publicului conferințelor sale. Pentru că răspunsul nu e unul încurajator: oamenii pot fi fericiți și dacă sînt lipsiți de libertate, oamenii se pot obișnui și cu lagărele...

Așa cum fericirea nu e nici obligatorie, nici permanentă, bucuria de a trăi este, și ea, rezultatul unor construcții personale, adesea complicate, pe secvențe scurte și în momente intense, a căror încărcătură de lumină ar fi de dorit să subziste în noi, chiar atunci cînd NU trăim cu bucurie ceea ce ni se dă să trăim. Da, a ști să te bucuri de ceea ce ai (și să îți realizezi bucuriile fără a răni pe nimeni) este o adevărată artă – sau o formă de înțelepciune. Ea exclude, din principiu, beatitudinea nătîngă, decerebrată și lipsită de empatie, prin care mulți înțeleg să își manifeste reușita financiară ori socială, reușita de a se simți bine (ceea ce pentru ei echivalează cu a fi fericiți). Bucuria de a trăi are legătură, cred, mai degrabă cu puterea spirituală a fiecăruia din noi decît cu instinctele noastre hedoniste (pe care s-ar putea să nu le avem toți, halal specie depresivă!), în sensul în care ea se realizează atunci cînd punem împreună, voit, ceea ce ne bucură.

Poți trăi cu bucurie momente dificile în realizarea unui proiect personal – pentru că proiectul îți place, te pasionează ce faci, prevezi succesul rezultatului final. Dar e adevărat că nici bucuria de a trăi nu e, întotdeauna, sinonimă cu răsplata imediată a minimului efort, cea vînată de slabii de înger și de leneșii de serviciu. Poți să trăiești cu bucurie experiența studenției universitare – le spun, de-o viață, firește, studenților mei – cu toate eforturile și munca pe care ea o presupune: înveți ce-ți place, îți cultivi spiritul, descoperi tot felul de chestii nemaipomenite, te pregătești pentru o meserie care e și o pasiune... Desigur, reversul medaliei arată foarte rău: dacă nu înveți ce-ți place, dacă nu ai pasiuni, dacă nu știi ce vrei să faci cu tine mai departe, de toate aceste posibile surse de bucurie se alege praful. Studentul care îmi spune (într-un fel sau altul) că nu și-a citit bibliografia de examen, pentru că volumele respective au subiecte triste și el ține la păstrarea stării personale de bine, un asemenea student (da, există și aceștia, tot mai mulți) nu e doar o victimă a periculoasei doctrine a fericirii obligatorii din lumea contemporană, nu e doar un mic impostor pentru care universitatea e încă un șmen făcut din vorbe, ci și un individ incapabil, de fapt, să își construiască bucuria în propria viață. Va fi mai slab interior, mai vulnerabil, mai frustrat, mai ușor de nefericit și, pe cale de consecință, mai ușor de manipulat. Inclusiv – cu promisiunea bucuriei permanente, colective și... obligatorii.

În încheiere, nu vreau să mă risipesc în detaliile, foarte personale, care pot construi bucuria de a trăi pentru fiecare (cu condiția să avem energia și inteligența de a o construi, adică) – nu cred că sînt clasificabile, tocmai datorită varietății lor uriașe. În schimb, fiindcă mă mir ca Alisa dinaintea tuturor soluțiilor de „joie de vivre” venite de la alții, m-am întrebat dacă nu avem și noi un asemenea model recomandabil. N-am găsit – dar nici n-am căutat foarte mult, mărturisesc, pentru că bucuria mea, de a-mi trăi propria viață, cînd pot și cum vreau, mi-e prea de-ajuns ca să mai fac și din asta un subiect de studiu al identităților. Vă relatez, așadar, cum grano salis, o poveste pe care mi-o spunea tatăl meu, folclorist de meserie, cînd eram gata să mă declar nefericită și „să dau vina pe context” (pe contextul politic, se subînțelegea, în tinerețea mea; între timp, contextul s-a schimbat foarte mult, firește, dar să dai vina pe context pentru nefericirile personale rămîne una din soluțiile cele mai la îndemînă). Îmi povestea, așadar, de o țărancă bătrînă, limpede la minte, de la care aflase foarte multe și care i se păruse, lui, extraordinar de senină în raport cu viața de care avusese parte: măritată de părinți pentru avere, cu un soț bolnav perpetuu (îl îngrijea și atunci), trăise în casa socrilor (care nu o iubiseră), copiii îi muriseră foarte mici, iar acum nu mai avea pe nimeni apropiat, în creierii Apusenilor, doar pe soțul cel dificil, cu mințile duse. Și cu toate astea, zicea tata, era optimistă și energică și generoasă, „ca o adevărată regină”. „Cum poți, lele, să te bucuri de viață, cu toate astea, cum poți?”, zicea tata că a întrebat-o, mirat el însuși de indiscreția lui. Și atunci, bătrîna i-a spus cum ea, de cînd s-a măritat și a venit în gospodăria soțului, în fiecare dimineață devreme, cînd toți dorm încă, merge pe vale, la apă, și se spală de ură. „Ia așé, domnule dragă, iau apă curată din vale și mi-o dau păstă cap și păstă tot corpu’, și mă spăl de ura care-o pus-o alții pe mine. Și-apoi vin în casă și iau ziua de la-nceput. Și relele de mine nu s-o legat...” (citez din memorie, desigur, undeva în arhivele tatii există și înregistrarea, și descîntecul de spălare de ură pe care și-l rostea femeia, zilnic). Nu știu dacă din această „fabulă” se poate extrage un model comercializabil, ca HYGGE sau IKIGAI (cum să vinzi „spălarea de ură”?), dar mi se pare una din cele mai viabile soluții pentru a te construi – cu bucurie – în pofida contextului vrăjmaș care ți s-a dat. Să fie de folos.

Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea Babeș-Bolyai.