Şpaga e subînţeleasă, e contractul tacit, e legea nescrisă. Şpaga e reacţia la procesul de uzură la care te supune Spitalul organizat ca un centru social al selecţiei naturale. Mediul (corupt), atmosfera (apăsătoare), condiţiile (precare), atitudinea (indiferentă a) oamenilor îmbrăcaţi în alb, totul creează presiune asupra ta. La momentul potrivit, vei răsufla uşurat că ţi s-a oferit şansa de a da izbăvitoarea şpagă. Ai îndeplinit cutuma, ţi-ai făcut datoria, de-aici încolo doctorii cu priceperea şi Dumnezeu cu mila.

Şpaga e rugăciunea către Doctor. Cu/ prin ea îl vei îndupleca să te asculte, să-şi dea tot interesul să te ajute, să aibă conştiinţa ridicată. Şpaga îţi dă dreptul (iluzoriu & absurd) de a-i cere doctorului să fie omnipotent. După ce vei fi semnat actul prin care spitalul îşi declină orice răspundere şi prin care consimţi ca tu să îţi asumi „cel mai mic risc de deces“ în cazul operaţiei, prin şpagă forţezi un transfer de responsabilitate: dacă acceptă, doctorul e responsabil măcar în faţa ta şi a legii divine.

Cînd vîri plicul într-unul dintre buzunarele situate invariabil de ambele părţi ale tuturor halatelor din spital, spui spăşit mulţumesc. Cumperi bunăvoinţa unor oameni imuni la suferinţă şi apoi mulţumeşti că îţi este primită ofranda. Dacă eşti refuzat e semn rău. Operaţia nu are sorţi de izbîndă sau nu a ieşit cum trebuia. Primirea şpăgii e semn că disperarea ta a fost corectă, dar că rugile ţi-au fost ascultate şi ziua senină e certă. Şpaga e un placebo pentru liniştea ta pe coridoarele spitalului. De aici încolo nici nu mai crezi că a fost vorba de şpagă. Doar recunoştinţă şi mulţumire. Cu cît operaţia iese mai bine, cu atît şpaga e mai nesemnificativă. Regreţi că, poate, nu ai dat pe măsură. Şpaga devine, astfel, relativă. Căci ce înseamnă, cu adevărat, o şpagă, raportată la o viaţă de om!?