Nu putem fi înzestraţi toţi cu ingenuitatea Micului Prinţ. Din punctul de vedere al căruia nu se „vede clar decît cu inima“, esențialul fiind „invizibil ochilor“. Or, mădularul esenţial al multora e cornul rinocerului. Între oameni, acest mamifer ionescian e departe de a fi pe cale de dispariţie. Dimpotrivă, se înmulţeşte, prosperînd spre nefericirea tuturor.

Conform observaţiilor Hannei Arendt, dacă insul face parte din elită sau din lumea interlopă, rinocerizarea lui are loc benevol. Masa oamenilor şi străinii trebuie însă convinşi. Or, nu-i tocmai uşor să-i determini să-şi asume un proiect totalitar, pînă la urmă sinucigaş. Trebuie să atomizezi societatea. S-o umpli de frică. S-o linguşeşti şi s-o prosteşti cu promisiuni goale. Să-i anulezi raţiunea, simţul critic, reperele, memoria. Scopuri în care nu te poţi lipsi de minciună, în toate ipostazele ei. De calomnie şi dezinformare. De teorii ale conspiraţiei, ca „statul paralel“. Pe scurt, de minciuna propagandistică. De care nimeni nu se foloseşte cu mai mare măiestrie decît Rusia lui Putin, demn emul al agitpropului stalinist şi al celui şi mai eficient al Germaniei lui Goebbles. În ambele sisteme, propaganda nu era „decît faţa unei medalii al cărei revers e teroarea“ (după cum constată Hannah Arendt în Originile totalitarismului, în siajul cărţii lui E. Kohn Barmsted, Dictatorship and Political Police. The Technique of Control by Fear).

Ivită în scenă odată cu şarpele care, utilizînd-o, o momeşte pe Eva, minciuna e atît de ubicuă încît a ajuns să aibă aerul de a face parte din bagajul nostru genetic. Oricum, ne însoţeşte dintotdeauna, forţa ei fiind redutabilă, de vreme ce e în stare să contribuie esenţial, alături de ranchiună, desfrîu şi poftă de putere, la alungarea noastră din Paradis. Mai ales crimele o aranjează de minune, cum reiese din insolenţa replicii asasinului care, întrebat de Creator unde-i e fratele, răspunde obraznic, dezinformat şi neghiob, dată fiind omniscienţa interlocutorului său: „Nu ştiu. Ce, sînt paznicul fratelui meu?“

Să fie omul care, din indiferenţă faţă de semenul său, optează pentru a „nu-i fi paznic“, condamnat să se transforme în ucigaşul său? Împărţirea şi învrăjbirea oamenilor, divizaţi în triburi, religii şi etnii concurente, i-a oferit minciunii o generoasă platformă. Mitul cel mai longeviv şi sîngeros s-a dovedit maladiva minciună antisemită, potrivit căreia evreii ar încurca bunul mers al lumii. Şi corolarul ei, potrivit căruia ar fi de ajuns să dispară poporul monoteist al Cărţii ca lucrurile să fie repuse în cea mai bună ordine. Îmbrăţişată, esenţialmente, de toate regimurile totalitare, fie ele comuniste, naziste, islamiste, acest mit funest pentru umanitate, blasfemic pentru Cel care şi-a ales poporul supus masacrelor antisemite, a sfîrşit prin a sminti şi un popor civilizat ca germanii. Şi i-a împins pe români în dezastrul fără egal al complicităţii la cea mai amplă crimă din istorie.

Mai nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat, poate, dacă o educaţie adecvată i-ar fi împiedicat pe oameni să se lase lesne duşi cu preşul de mituri care, frecvent, se autocitează şi se autoperpetuează, hrănindu-se din propria substanţă, spre a se răspîndi şi contamina ca o pandemie. Dacă, înzestraţi cu simţ critic, repere şi memorie, ar citi cum trebuie texte şi metatexte cu pretenții de veridicitate absolută. În acest caz n-ar admite ca plăsmuirile strecurate în ele să le deformeze astfel încît ispititorul stăpîn al minciunii să multiplice dihonia şi, implicit, crima, războaiele fratricide şi falsificările însoţitoare – ori pregătitoare – numite propagandă.

Nimic însă nu pare să fi împuternicit minciuna, sub forma ei ideologizată, de propagandă şi îndoctrinare, precum timpurile moderne şi postmoderne. Nimic n a conferit o propulsie mai eficientă şi mai rapidă mişcărilor extremiste, nimic n-a întărit statele totalitare mai mult decît agitpropul vehiculat prin mijloacele de informare în masă. Şi nimic n-a înlesnit ascensiunea totalitară mai mult decît societatea informaţională. Care e vulnerabilă şi uşor de confiscat de către ideologi profitînd expert de digitalizare şi globalizare, spre a o preface într-una dezinformaţională.

Cum s-a prefăcut minciuna contemporană într-un soi de Popeye după îngurgitarea unei guri de spanac? Învăţînd. De pildă, să se deghizeze genial. Mimînd adevărul şi spiritul justiţiar spre a supravieţui dorului de onestitate şi autenticitate, simţului dreptăţii şi demnităţii. Spre a se înmulţi, a învăţat de la publicitate şi de la apologeţii religioşi, cotropind, colonizînd şi controlînd minţile ideologilor totalitari şi mentalităţile autoritare ale oamenilor îndelung înrobiţi. Ori proaspăt atomizaţi. Pentru care libertatea constituie un inconvenient şi un risc insuportabil.

Minciuna e, deci, în stare să se folosească abil şi insidios de slăbiciuni şi neajunsuri antropologice spre a colporta semiadevăruri la fel de flexibile şi inconsistente ca Olive. Le combină, perfid, cu duritatea terorii, înfricoşînd ca muşchii de piatră a unui uriaş ca Pluto. Ca Securitatea. Ca teroriştii şi KGB-iştii lui Putin. Combinînd cele două chei se infiltrează oriunde. Venind din cele mai sordide cotloane şi din toate periferiile gangstereşti, ştie să invadeze şi centrul spectrului politic. Ca şarpele biblic, se prevalează viclean de vicii spre a-i targeta pe oameni individual şi colectiv, in corpore şi separat. Aşa lucrează propaganda rusă actuală, targetîndu-i de pildă pe italieni în procesul lor electoral, nu doar la nivel naţional. Ci şi la nivel de urbe. Sau chiar de cartier. Rezultatul unei asemenea infiltrări poate fi enorm. A schimbat în ultimii doi ani faţa Regatului Unit, a SUA, a Occidentului, a lumii din Brazilia pînă în Filipine. Spre a l atrage pe om în capcana totalitară şi a distruge civilizaţia, propaganda ştie, cu măiestrie, să-i instrumentalizeze marotele. Se foloseşte magistral de mesianismul evreiesc. Devenită temei al creştinismului, obsesia izbăvirii grabnice de o lume aparent iraţională, marcată de suferinţă, s-a văzut reciclată, doctrinar, ca salvaţionism şi prefăcută în bază de utopii moderne de felul bolşevismului, nazismului, legionarismului şi islamismului. Minciuna utilizează cu egală isteţime şi nefericitul scientism modern, de care cu îndreptăţire îşi bătea joc G.K. Chesterton. Minciuna saltă cu maximă virtuozitate, last but not least, pe trambulina relativismulului, pe spinarea variilor forme de corectitudine politică, de feminism, transgenderism şi alte isme din aceeaşi făină.

Cuplată cu teroarea, cu lipsa de educaţie a maselor-ţintă şi cu predicţia, falsă, a unui viitor pe care minciuna propagandistică totalitară pretinde că l-ar cunoaşte infailibil, graţie unei analize (ştiinţifice) fără cusur a trecutului istoric, a naturii, a omului, sau colectivităţii, demagogia e letală. Libertatea n-are cum să i reziste dacă nu se apără cum trebuie. Or, subestimarea riscurilor le-a furnizat eforturilor neototalitare un ascendent asupra democraţiilor liberale, prea lente în a înţelege că sînt supuse unor tactici de cal troian, prin recursul la tehnici inventate de societăţile deschise şi întoarse împotriva lor. Prea trufaşe, după triumful asupra lui Hitler şi a imperiului sovietic, s-au iluzionat să creadă, cu superbie, în „sfîrşitul istoriei“. N-au realizat, în timp util, cît de grav se periclitează cultivînd hipermoralismul autoculpabilizării perpetue şi duplicitatea aferentă. N-au înţeles că a cere tolerarea intolerabilului şi extinderea la infinit a unor drepturi minoritare va sfîrşi invariabil prin a mina drepturile tuturor, surpînd mai cu seamă temeiul democraţiei, libertatea de exprimare. Simultan, au omis să împiedice progresul tehnic să transforme civilizaţia dintr-una precară, dar sustenabilă, a cărţii, într-o anticultură a pozei năruitoare de încredere. Demnă de „omul nou“, această anticultură a mefienţei, a urii şi a antidemocraţiei se bazează pe imagini falsificatoare, manipulatoare şi polarizatoare, ostile gîndirii critice, transmise, alături de cele mai vechi şi deşănţate clişee şi lozinci pe căi relativ noi sau foarte noi, ca Facebook, Twitter, Instagram, w.a., gab.ai, Sputnik, Antena 3 şi Russia Today. Prin falsuri pretinzînd a combate ipocrizia (veritabilă) a corectitudinii politice şi a înfiera falsificări şi falsificatori (imaginari) se construieşte, cu migală, societatea dezinformaţională. E o întreprindere în care, ajutată de indiferenţa, de poltroneria şi vidul etic marcîndu i pe unii din mai-marii occidentali, Moscova şi China pompează, de ani, fonduri gigantice. Nu întîmplător, Kremlinul a transformat propaganda în armă strategică, numai bună să compenseze lipsa de eficienţă a unei societăţi reîmbisericite, dar vetuste, închistate, antimoderne, supravieţuindu-şi sieşi prin uciderea libertăţii.

Dacă minciuna, departe de a avea picioare scurte, e atît de puternică, oare ce ne rămîne de făcut? Să i ne supunem? Defel. În fapt, minciuna e mai slabă decît cred mitomanii şi maeştrii propagandei. E atacabilă cu arma decenţei detestînd duplicitatea şi impostura. Cu arma educaţiei. A curajului micuţei Alice în Ţara Minunilor în faţa Damei de Cupă. A vitejiei copilului în faţa craiului pe care-l anunţă că „împăratul e gol“, pentru ca, văzută cu inima, să devină, brusc, vizibilă, nu atît nuditatea obscenă a tiranului, cît veşmîntul de lumină al omului cinstit, refuzînd şi ura, şi rinocerizanta nepăsare faţă de celălalt. 

Petre Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.