În vestul Europei, soarta social-democrației este descurajantă, cu partide ce traversează un lung declin ideologic și electoral ce pare acum, după criza din 2008, inexorabil. Ce viitor au partidele de stînga în Europa de Est?

În Spania, PSOE a coborît de la 43%, în 2008, la 22%, în 2016. Labour, în Marea Britanie, a coborît de la 40%, în 2005, la 30%, în 2015. În Franța, candidatul socialist nu va ajunge probabil în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din mai 2017, iar partidul său va pierde apoi majoritatea în Parlament. În Austria, candidatul SPÖ (partid aflat încă la putere) nu a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale în 2016 (dar, spre consolare, nici candidatul Partidului Popular, cei doi reușind să se situeze pe pozițiile 4 și 5 și să adune împreună doar 22% din voturi în primul tur). În Grecia, PASOK a scăzut încă și mai brutal, de la 43%, în 2009, la 4% în 2015. Iar în Germania, SPD, partidul de referință al social-democrației europene, a scăzut la rîndul său de la 39%, în 2002, pînă la 25%, în 2013. Partidele care guvernau în timpul crizei din 2008 și care au implementat politicile austerității neoliberale au suferit cele mai serioase crize interne: PSOE e afectat de contestarea profundă din partea Podemos, Labour alege o cu totul altă direcție prin Jeremy Corbyn, iar PASOK este înlocuit de Syriza ca principal partid de stînga. Încă mai trist, pierderile partidelor socialiste devin cîștiguri pentru partidele de extremă dreaptă, care recuperează astăzi agenda socială (direcționată îndeosebi împotriva imigranților).

În comparație cu acest declin mai degrabă monoton, în țările postcomuniste situația partidelor social-democrate este mult mai pestriță. Există partide care au astăzi majorități confortabile în Parlament și care guvernează netulburate de amenințarea vreunei opoziții serioase: PSD în România, SMER-SD în Slovacia și, într-o situație ceva mai fragilă, CSSD în Republica Cehă. În schimb, în Polonia și Ungaria partidele socialiste (SLD și MSZP), care erau prezentate ca exemple reușite ale reformării fostelor partide comuniste, sînt astăzi practic irelevante politic.

Cum se explică reziliența partidelor din România, Slovacia și Cehia, prăbușirea partidelor din Ungaria și Polonia, precum și diferențele față de evoluția partidelor social-democrate din vestul Europei? În primul rînd, este nevoie de anumite precizări privind utilizarea termenilor de socialism și social-democrație pentru partidele din estul Europei care și-au pus acești termeni în titulatură. Aceste partide sînt fie moștenitoare ale fostelor partide comuniste, reconvertite mai mult sau mai puțin sincer sau rapid la social-democrație, fie partide care s-au înființat după 1990 fără o istorie anterioară. La fel de importante ca eventuala lor istorie și capacitate de a prelua infrastructura organizatorică a comuniștilor au fost legăturile cu partidele social-democrate din Vest: partidele din Est au fost „adoptate“ rapid de cele din Vest, normalizate și legitimate prin inserția nominală într-un curent cu o istorie centenară, independentă și în opoziție istorică față de partidele staliniste, și prin cooptarea în Partidul Socialiștilor Europeni, aflat într-o competiție tenace cu Partidul Popular European.

Însă partidele social-democrate din Vest treceau deja, în anii ’90 și 2000, printr-o criză de identitate ideologică/politică din care nu și-au mai revenit decît sporadic. Convertirea partidului laburist din Marea Britanie, apoi a celui social-democrat german, la cea de-a treia cale (neoliberalism) a părut să mai dea o șansă la guvernare acestor partide și a revigorat o vreme dezbaterile interne privind sensul și direcția social-democrației europene. Însă odată cu criza din 2008, ultimele impresii că aceste partide mai pot reprezenta o alternativă la politicile neoliberale au fost anulate de faptul că, în țările unde au fost la guvernare, ele au promovat aceleași politici de austeritate ce fac obiectul consensului neoliberal. În plus, partidele social-democrate deveniseră deja partide de tip catch-all și, mai ales, participau la sisteme de partide cartel, subminînd clivajele politice în virtutea cărora fuseseră relevante în Europa postbelică.

Începînd cu anii ’90 și 2000, ceea ce le a departajat pe acestea de partidele de dreapta (creștin-democrate, conservatoare, populare) a fost plasarea lor relativ uniformă pe axa GAL (green, alternative, libertarian)-TAN (traditional, autoritarian, nationalist). Legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex în Franța (2013) sau Spania (2005) a prelungit un parcurs marcat de Mai ’68 și a reorientat clivajele politice dinspre politicile economice (acum convergente) spre chestiunile privind combaterea discriminărilor de gen, rasă, etnie sau orientare sexuală. Reprezentarea clasei muncitoare a fost treptat înlocuită de noțiuni precum „Rainbow coalitions“.

În acest context, partidele social-democrate din estul Europei nu aveau cu adevărat un model politic univoc cu care să fie comparate. Partidelor social-democrate din estul Europei le lipsea, în plus, memoria instituțională și politică a unui Mai ’68. Capacitatea lor de a adopta un discurs al emancipării și non-discriminării a variat – MSZP și SDL situîndu-se, în acest sens, la polul opus față de PSD sau SMER-SD, semnificativ mai conservatoare.

În Ungaria și Polonia, MSZP și SLD au fost, în politicile economice, liberale, iar în chestiunile sociale, GAL. În sensul acesta, au fost mai apropiate de partidele social-democrate din vestul Europei. Ele au suferit însă un declin mult mai accentuat datorat, pe de o parte, faptului că partidele opuse (tradițional numite „de dreapta“) – FIDESZ și PiS sînt mult mai protecționiste și intervenționiste economic și, în plus, se plasează aproape de TAN, iar pe de altă parte, scandalurilor masive de corupție în care au fost implicate. Difuzarea, în 2006, a unei înregistrări în care prim-ministrul socialist Ferenc Gyurcsány recunoștea amploarea minciunilor din campania electorală a generat masive mișcări de protest. Astfel, în cele două țări, partidele declarate social-democrate au fost mult mai liberale economic și social decît cele asumate de dreapta, iar loviturile fatale au venit atît dinspre FIDESZ/PiS, cît și, mai nou, dinspre noile partide inspirate de Podemos, precum Partia Razem în Polonia.

PSD și SMER-SD, în schimb, sînt partide mult mai oportuniste în politicile economice și nu pot fi ușor caracterizate ca fiind nici exclusiv protecționiste, nici exclusiv liberale. Atît la nivelul retoricii, cît și al politicilor concrete, PSD a oscilat între măsuri timide de protecție socială și liberalizare (acceptarea cotei unice de impozitare), singurul element mai specific fiind acela că, în comparație cu retorica ostilă față de „asistați“ a partidelor asumate de dreapta și a susținătorilor acestora, PSD a evitat să-i prezinte pe cei săraci ca fiind vinovați de propria condiție. CSSD, în Cehia, a adoptat politici de impozitare progresivă, mai apropiate de referințele unei social-democrații clasice.

Ce caracterizează aceste două partide este disponibilitatea de a adopta poziții de tip conservator, naționalist, și de a se alia cu parteneri politici care se plasează încă și mai aproape de extremele TAN. Acest lucru a dus, în cazul SMER-SD, la suspendarea temporară a partidului din cadrul Partidului Socialist European, după alierea cu partide extremiste. În România, PSD este din nou perfect oportunist, îmbinînd recent nominalizarea unor femei în poziții guvernamentale importante cu discursuri autohtoniste și profund conservatoare. De altfel, în România, nu partidele de opoziție promovează politici antidiscriminare, ci societatea civilă.

Dacă declinul partidelor social-democrate din Vest se datorează unei incapacități de a se constitui în alternativă la politicile economice neoliberale după criza euro, în estul Europei liberalismul economic pronunțat și poziționarea GAL au fost simultan handicapuri electorale pentru partidele social-democrate în Polonia și Ungaria în raport cu ascensiunea FIDESZ și a PiS, partide autoritare și conservatoare. Partide mult mai oportuniste, atît economic, cît și în chestiunile sociale și identitare, PSD și SMER-SD au asistat din opoziție la efectele crizei din 2008, beneficiază de lideri extrem de populari (Robert Fico) și stăpînesc mult mai bine mecanismele și rețelele de patronaj locale și naționale (PSD). SMER-SD și PSD au supraviețuit de aceea mult mai bine mutațiilor clivajelor politice relevante din țările respective, mai ales în contextul unor partide de opoziție fragmentate și depășite. 

Camil-Alexandru Pârvu este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București.