La cîteva luni după ce Franţa a cîştigat Campionatul Mondial de Fotbal în 1998, un francez se duce în Tibet, într-o mînăstire budistă izolată (la două zile distanţă de cel mai apropiat drum). Aici intră în vorbă cu un grup de călugări, care cunoşteau cîteva cuvinte în engleză. Cînd îl întreabă de unde este şi omul le răspunde, chipurile emaciate de nevoinţe ale ermiţilor se luminează: „France! World Cup! Zidane!“.

Theodore Dalrymple, scriitor, jurnalist şi medic psihiatru britanic, declară cu mîna pe inimă că povestea este adevărată, iar personajul principal este cumnatul lui francez. După istorisire, cuprinsă în articolul „Of Snobbery and Soccer“, apărut în New English Review la începutul lui iulie, Dalrymple explodează, iritat: „Gloria şi civilizaţia Franţei au fost astfel reduse la 11 oameni care – deşi cu succes şi, trebuie să admit, cu măiestrie – nu fac alteva decît să lovească o minge!“. Britanicul îşi asumă riscul, în plin Campionat Mondial sud-african, să devină un snob însingurat. Nebunia balonului rotund a atins deja cote, crede el, care pot fi incluse în categoria prostie eternă a speciei homo sapiens. Vrea să facă un pas înapoi din euforia cu accente de demenţă colectivă – temerară ambiţie, dacă au dat greş pînă şi călugării tibetani: „Pe tema fotbalului, sînt un snob. Nu detest jocul ca atare, accept că poate fi practicat cu profesionalism şi poate atinge chiar un anumit grad de frumuseţe, dar detest importanţa excesivă care îi este conferită de milioane, sute de milioane dintre semenii mei. Oricît aş încerca să-mi scot din minte gîndul că un astfel de entuziasm este o manifestare a prostiei omeneşti, nu reuşesc. Desigur, toţi sîntem snobi, într-o privinţă sau alta; important este să ne stăpînim şi să nu ne exprimăm snobismul la vedere, ca să nu-i ofensăm pe alţii. În consecinţă, sînt întotdeauna atent să-mi ascund dispreţul în privinţa entuziasmului fotbalistic cînd sînt faţă în faţă cu entuziaştii. Pe deasupra, dacă mi-aş dezvălui dispreţul, cred că unii ar fi în stare să mă lovească“.Peste Ocean, perspectiva este complet diferită: microbistul american s-a săturat de singurătate şi vrea să vibreze la unison cu restul lumii. În privinţa fotbalului, excepţionalismul american înseamnă recluziune fără voie. „Mă simt ca un evreu de Crăciun“ – se plînge Daniel Gross, editorialist la Newsweek, în publicaţia online Slate, în lamentaţia „Singurătatea microbistului american“. E înconjurat de cunoscuţi, rude, colegi care nu sînt pasionaţi de sportul-rege; în cel mai bun caz, îşi dau copiii la soccer în şcoală, pentru că e mai puţin violent decît alte sporturi de echipă, dar, în general, nu le pasă de Campionatul Mondial. O dată la patru ani, nu mai găseşte calea de comunicare cu cei din jur. Cînd planeta discută faze de gol, ratări şi greşeli de arbitraj, chibiţul yankeu se refugiază, melancolic şi neînţeles, online. „Să urmăreşti echipa naţională a SUA la Campionatul Mondial înseamnă un efort solitar, parţial fiindcă fusul orar nu-ţi permite să vezi meciurile în împrejurări sociale. Ca să văd echipa americană în jocul de deschidere de la Cupa Mondială, în 2002, a trebuit să mă duc într-un Irish pub vizavi de apartamentul meu din New York, la 4 dimineaţa. Sîmbătă după-amiaza, voi fi la o întîlnire de familie, una la care, ştiu sigur, nimeni nu va vorbi despre scoruri şi confruntarea de epopee cu Anglia. Va trebui să înregistrez meciul şi să-l văd mai tîrziu, cel mai probabil singur. Cel puţin ştiu sigur că nici un cunoscut sau membru al familiei n-o să mă deranjeze cu telefoane, email-uri sau sms-uri în privinţa scorurilor şi ultimelor ştiri, aşa că măcar o să ascult meciurile la radio fără să fiu deranjat. Pe de altă parte, o să-mi închid fluxul de pe Twitter. Acum urmăresc pe Twitter doar cîţiva străini“.

Trecînd de la articole la ştiri scurte: marţi, 6 iulie, cînd caracatiţa germană Paul şi-a încercat puterea divinatorie pe marginea semifinalei Germania-Spania, cîteva televiziuni nemţeşti au transmis evenimentul în direct. Alte 20 de echipe de televiziune internaţionale au fost prezente la faţa locului, la acvariul din Oberhausen. „Oare am înnebunit? O caracatiţă profet? Cum pot nişte oameni în toată firea să se uite la aşa ceva? Asta e noua culme în materie de standarde jurnalistice?“ – se întreabă dalrymplian un cititor, la secţiunea comentarii, pe portalul american Huffington Post. „Nu fi snob – e apostrofat de altul. Ştiu că e ciudat, şi eu mă mir, dar e doar din patru în patru ani.“