Este dificil să separi snobismul de sfera socială; originea, prescurtarea expresiei latineşti sine nobilitas, îl arată profund legat de noţiunea de nobleţe, iniţial nobleţea mai mult sau mai puţin convenţională a unui rang nobiliar. Cu toate acestea, particula „fără“ nu îl transformă automat pe snob într-un ignobil, ci într-un nobil prin imitaţie şi, dacă alunecăm cu bună voie în peiorativ, într-un nobil prin falsificare. Snobul împrumută de la nobleţe şi afişează cu programată indiscreţie caracterele ei exterioare, nu şi conţinuturile mai dificil de apropriat. În acest caz, snobul ar fi pe lîngă nobil ceea ce reprezintă forma pe lîngă fond, atunci cînd fondul nu există sau este inconsistent. Ne plasăm astfel cu semnificaţia termenului într-un raport destul de general neconcludent, acela dintre falsitate şi autenticitate. Împrumutînd trăsăturile exterioare ale nobleţii, snobul le dă amploare, iar falsificarea constă, în primul rînd, în exagerare, în facondă. Snobul adoptă însemnele nobleţii, le exhibă, le şarjează. Acest exces se află la un pas de caricatură, de grotesc. Dacă pasul este făcut, snobul nu mai este snob, ci un caraghios; or, pentru mine, snobismul reprezintă o formă de echilibru între nobleţe ca model şi grotescul exagerării ei. 

Pentru a înţelege mai bine ceea ce este snobul, trebuie să-l comparăm cu o altă specie care are „mania“ nobleţii, şi anume dandy-ul. Şi dandy-ul fără a fi nobil cu patalama cultivă un aristocratism dus pînă la ultimele consecinţe, un aristocratism paradoxal care ajunge să dispreţuiască ca insuficientă chiar formula sa autentică. În termenii lui Jean Baudrillard din Strategiile fatale – filozof care defineşte exemplar economia excesului – mai nobil decît nobilul nu ar putea fi decît dandy-ul. Însă dandy-ul este un fals aristocrat, nu unul cu o reală limpiesa de sangre, ci unul contrafăcut şi livresc, o ficţiune excelent pusă în scenă. În portretul pe care i-l face lui Mateiu I. Caragiale în Istoria literaturii de la origini pînă în prezent, G. Călinescu remarca tocmai exagerarea în ceea ce era tipic, tocmai excesul mimetic. În direcţia mimetismului acţionează şi snobul care se înconjoară – de la gesticulaţie la lumea obiectelor – de tot ceea ce îl poate asocia nobleţii. În formele sale înalte, epurate, precum cea pe care o încarnează George Brummell în Anglia, dandysmul evidenţiază o formă de eroism monden, acela de a trăi după un cod esteticcum; nobilul trăia după un cod al nobleţii. Snobul nu-şi propune niciodată un ţel atît de înalt, cultivarea aparenţei este mai laxă şi mai frivolă, într-un fel, avem în snobism o formă soft, mai comercială de dandysm, una tranzacţională, lejeră. Aici îi putem da parţial dreptate lui Alexandru Paleologu din minunatul său eseu, Snobism etc., şi anume că în Mateiu Caragiale avem mai mult decît un snob, avem o formă „eroică“ a snobismului care este dandysmul, ceea ce înseamnă cultivarea cu obstinaţie a formei ca pe un ideal, ca pe un conţinut. Macedonski cultivă şi el o formă de dandysm la limită cu snobismul. 

Oricît ar părea de inadecvat, de meprizabil, ficţiunea pe care snobul o cultivă lasă urme, îl educă, îl apropie de valori şi prin atingere cu ele se şlefuieşte, se rafinează. Şi aici ajungem la ceva esenţial în ceea ce priveşte snobismul, şi anume idealul său cultural. Snobul doreşte să-şi apropie civilizaţia prin cultură, de aceea gesticulaţia sa este una care face aluzie la faptul cultural. Iar civilizaţia fără politeţe este de neconceput, de aceea snobul este nevoit să achiziţioneze la pachet şi politeţea, şi manierele. De aceea, în Macedonski sau Mateiu Caragiale avem mai mult decît snobism, superbia amîndurora provoacă artistocraţia la duel pentru că prin înzestrări culturale ei se socotesc aristocraţi cu drepturi depline. Titlul nobiliar le lipseşte, deşi consideră că li se cuvine mai mult lor decît altora, şi dacă nu-l au, îl fabrică. Ce mai este snobul astăzi? Acolada a ceea ce reprezintă nobleţea astăzi. O butadă a unei celebre aristocrate suna aşa: „Nu sîntem niciodată suficient de bogaţi şi suficient de slabi“. Snobismul se articulează acestor forme falsificate de nobleţe, bogăţia şi supleţea. Într-un caz, el reprezintă o formă de a imita luciul cultural al autenticilor aristocraţi ai spiritului, în celălalt el reprezintă o reţetă complicată de supă de varză, orez fiert (orshawa) sau grîu încolţit, în măsură să subţieze dacă nu sîngele pînă la albastru, atunci cel puţin talia pînă la inel. Această formă insidioasă de aculturaţie pe care o reprezintă snobismul s-a păstrat, şi o recunoaştem tocmai atunci cînd snobismul îşi dă în petec alunecînd în grotesc, spre exemplu, momentul unei delicate pastorale care asociază fluierului – ciomagul şi oii – mulsul, momentul în care Gigi Becali îi citeşte declarativ pe Tocqueville şi Max Weber în decorul rococo al château-ului său, iar ceva mai delicat, cînd Mircea Mutu lecturează din Dostoievski cu ajutorul unor ochelari cu ramă fină. Însă snobul nu este de dispreţuit, el reprezintă mortarul, liantul care cimentează edificarea middle class-ului, este burghezul gentilom, reprezintă o expresie a înnobilării prin cultură într-o formă mondenă, teatrală, festivă. Chiar şi pentru un singur lucru el trebuie încurajat: cu cît există mai mulţi snobi, cu atît ai mai puţini mitocani.

Angelo Mitchievici este directorul departamentului „Ideologie şi cultură“ al IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc). Cea mai recentă carte publicată: Umbrele Paradisului. Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică (Humanitas, 2011).

Foto: Andrei PUNGOVSCHI