Six Bagatelles pe tema „vremuri frumoase”

Sebastian-vlad POPA
Publicat în Dilema Veche nr. 911 din 23 – 29 septembrie 2021
Six Bagatelles pe tema „vremuri frumoase” jpeg

Ce dor mi-e de orașul Vilnius pe care nu l-am văzut niciodată și cine o spune, o spune chiar el care înoată iarna în cele mai cristaline ape la miezul nopții, pășește cînd vrea el pe cele mai zdrențuite țărmuri. N-a rămas pliu neatins de el și n-a rămas pliu cu bună știință de neatins. El, care trece prin coloanele de fum ridicate-n pustie din toate pudrele vînzătorului de miresme! Ce îi lipsește? Doar nu participă la campanii, nu bea șampanie, nu-și întreține echilibrul interior! În București, smochinele se culeg toamna. El, care alege grîul de neghină, dar mănîncă sepia al cărei creier este egal cu volumul restului de corp! Acum locuiește la etajul 8. Are un sertar cu panici, intoleranțele de prim-ajutor și le-a poprit la îndemînă. Azi, de exemplu, îl înfurie generațiile bătrîne, emergente. Numai seducție și chiul. Aș vrea să-mi schimb blana, se tînguie el, dar năravul ba, știind foarte bine că i s-a dat (de trăit) cea mai blîndă dintre istorii. Furor et gratia. Ce îi lipsește?

 Onorurile depline ale Republicii Franceze, instalate la înmormîntarea lui Jean-Paul Belmondo, ar fi putut să pară stridente în alte vremuri – sînt artiști pe lumea asta, cu totul lipsiți de popularitate, care se strecoară pînă la fibra materiei și încă mai aduc probe. Astăzi, însă, e bine că s-a întîmplat așa. Protocolul acesta înțelept, cu toate însemnele statului care omagiază charisma unui actor de divertisment, ne desparte solemn de o lume în care natura umană îndrăznea să arate că are ceva prodigios și atunci cînd se distrează, cînd păcălește marile politici și ia viața-n ușor. E, poate, și o despărțire subînțeleasă de o istorie în care oamenii aveau chipuri. Nu doar de nostalgie se încarcă momentul, dar și de condescendență – în definitiv, pe omul fără chip și plin de însușiri, trăind în huzur și fără hedonie, l-au proiectat Luminile.

 Căzut în plasa spectacolului – naiv, vicios sau din întîmplare e totuna –, nu mai pot fi grațiat: binecuvîntez sau ucid, după noroc. Scriitorul face transfuzie cu cititorul, actorul face transfuzie cu spectatorul. [...] Un regizor român de film (nu dau nume, Dan Chișu) apare el însuși, într-un cadru autoreflexiv al filmului, stînd cu un picior flexat, reflexiv, dar relaxat, pe o canapea și, în timp ce vorbește la telefon, își freacă degetul gros și desculț, reflexiv nu mai puțin. Și-l freacă asiduu, omenește, fără ifose. E foarte important. Un tip simpatic mă cheamă să-i reflectez flexarea relaxată, dar relaxarea are productivitatea ei: pun la socoteală și travaliul deja încărcat ideologic asupra unui deget inferior și gros. N-am încotro, sînt martor. În limba română, martor înseamnă martir, deci fiecare martor al unei istorii e autorul ei. Și atunci, devin și eu ce sînt, oțios, limfatic și fără ifose, secreție și materie cornoasă, piei moarte așternute, piei fragede năpăstuite, rostuite acum de degetele superioare, dar democratice, trimise în misiune de pace la degetul discriminat de cîteva veacuri, ceea ce e foarte important.

 Dacă întîlniți un revendicator, puneți-i întrebarea următoare: „Ce te-ai gîndit să faci după ce scopul luptei tale va fi atins?”. Cinstit fiind, omul va spune: „Nu m-am gîndit la asta. Deci am să caut o luptă nouă și oportună”. În schimb, revendicatorul necinstit va spune: „Am de făcut neapărat cutare lucru, după ce se termină lupta, dacă mai apuc să o termin”. Și-atunci, îl întrebați: „Și de ce nu faci cutare lucru chiar acum?”. Cu asta l-ați nenorocit.

Totuși, nu v-ați fi propus niciodată să nenorociți un revendicator, fie el și necinstit. Doar nu aveți de gînd să rupeți vreun lanț trofic și în nici un caz să schimbați lumea! Deci stați deoparte, nu vă mai întîlniți.

 Dacă îi interzici cetățeanului să fie nomad cîteva străzi mai departe și să se scufunde în străinătatea orașului, îi faci un rău la fel de mare ca răul pe care i-l face războiul ruinîndu-i pe de-a-ntregul casa. Și-atunci, după un timp de frică și recluziune, după un mare fléau, sau flu, urmează un superflu care-i intensifică seducția de proximitățile abandonate pînă acum și de exotismul lor. Nomadul nostru devine amoros și frenetic, năpădit de o patimă pînă acum discretă de dilemă și de subversiune. Așa se pare că au irumpt anii ’20, nebuni, după marele flu, cu hedonia și strălucirea lor. Așa vor fi și anii noștri ’20?

E plăcut să afli că Decameronul a fost scris imediat după ciuma de la 1348. Însă ne-am dezvățat să mai facem deducții necesare în legătură cu istoria. Și, chiar dacă s-au repetat de o mie de ori Les années folles de-a lungul timpului, trebuie să fim bravi și să știm că a mia una oară nu se vor mai repeta. Acum, încă în vremuri de frică și recluziune, nu știm a cîta oară ne așteaptă: a mia sau a o mie una. N-ar fi rău să fie a o mia, pentru că s-ar putea face cîteva profeții înseninate, după cum scrie: se va reabilita articolul hotărît; va fi uitată „blestemata de seriozitate” de ultimă generație și se va gusta nițel nectar de frivolitate și de solitudine liber dobîndită; țările vor dispărea și vor stăpîni femeile, județele se vor împărți în școli și moduri de ode incomensurabile; se va poseda certificat de identitate polifonică, de care nu va întreba nimeni; artele contemporane se vor scutura în fine de pornografie politică și anafrodiziacă; un dor de iresponsabilitate și de splendoare va bîntui artele; artiștii video se vor sătura de video; se vor apuca să se lupte corp la corp cu materia, rîzînd în hohote (ca Iacob?); scriitorii se vor scîrbi de jargon și nu mai vor mai scrie fără tabuuri și empatic; ba dimpotrivă, lumea se va complica la infinit, se vor naște limbi noi și vor trăi durata vieții unui țînțar; înlăuntrul acestei durate se vor scrie nenumărate Faceri și vor fi de nenumărate ori traduse; și aceste Faceri vor fi perpetuu contemporane, iar traducerile lor vor fi scrise cu cuvintele limbilor imemoriale care stau să se nască. Și va fi plăcut, mai plăcut chiar decît în zilele noastre cînd oricum e foarte plăcut.

 Eu n-am știut că mazărea în cutie se poate vinde la București „cu drag”, nu bănuiam că o clipă așa de plăpîndă poate fi trăită atît de intens. Eram zgîrcit și prost. Eu n-am știut pînă acum că la replica sfătuitorului: „Sînt perfect de acord cu tine” sau la replica: „Îmi place cum gîndești”, lucrurile încep deja s-o ia pe un făgaș bun. Eram pur și simplu prost. Pe mine nu m-a informat nimeni că atunci cînd spui cuvîntul „pauză” se alătură obligatoriu, ca niște sateliți naturali, cuvîntul „cheie” și cuvîntul „succese”. Nu-mi vine să cred ce prost eram. Eu n-am știut că trebuie să fi avut măcar un străbunic călău ca să poți să-ți faci o anamneză corectă. Atît de incompetent sînt. Michelle vrea s-o lase mai moale. Nu știam. Cu învățatul și cu spaima de examene. Eu n-am știut pînă acum că scriitorii tineri sînt mulți, dintotdeauna prieteni și că își admiră unii altora scrierile. Eram prost de tot. Duceți-mă, vă rog, în casa vinului, puneți peste mine vița, întăriți-mă cu turte de struguri, înviorați-mă cu mere, căci rănit’s.

Sebastian-vlad Popa este lector dr. univ. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, directorul publicaţiei INFINITEZIMAL, scriitor.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.