Ce dor mi-e de orașul Vilnius pe care nu l-am văzut niciodată și cine o spune, o spune chiar el care înoată iarna în cele mai cristaline ape la miezul nopții, pășește cînd vrea el pe cele mai zdrențuite țărmuri. N-a rămas pliu neatins de el și n-a rămas pliu cu bună știință de neatins. El, care trece prin coloanele de fum ridicate-n pustie din toate pudrele vînzătorului de miresme! Ce îi lipsește? Doar nu participă la campanii, nu bea șampanie, nu-și întreține echilibrul interior! În București, smochinele se culeg toamna. El, care alege grîul de neghină, dar mănîncă sepia al cărei creier este egal cu volumul restului de corp! Acum locuiește la etajul 8. Are un sertar cu panici, intoleranțele de prim-ajutor și le-a poprit la îndemînă. Azi, de exemplu, îl înfurie generațiile bătrîne, emergente. Numai seducție și chiul. Aș vrea să-mi schimb blana, se tînguie el, dar năravul ba, știind foarte bine că i s-a dat (de trăit) cea mai blîndă dintre istorii. Furor et gratia. Ce îi lipsește?

 Onorurile depline ale Republicii Franceze, instalate la înmormîntarea lui Jean-Paul Belmondo, ar fi putut să pară stridente în alte vremuri – sînt artiști pe lumea asta, cu totul lipsiți de popularitate, care se strecoară pînă la fibra materiei și încă mai aduc probe. Astăzi, însă, e bine că s-a întîmplat așa. Protocolul acesta înțelept, cu toate însemnele statului care omagiază charisma unui actor de divertisment, ne desparte solemn de o lume în care natura umană îndrăznea să arate că are ceva prodigios și atunci cînd se distrează, cînd păcălește marile politici și ia viața-n ușor. E, poate, și o despărțire subînțeleasă de o istorie în care oamenii aveau chipuri. Nu doar de nostalgie se încarcă momentul, dar și de condescendență – în definitiv, pe omul fără chip și plin de însușiri, trăind în huzur și fără hedonie, l-au proiectat Luminile.

 Căzut în plasa spectacolului – naiv, vicios sau din întîmplare e totuna –, nu mai pot fi grațiat: binecuvîntez sau ucid, după noroc. Scriitorul face transfuzie cu cititorul, actorul face transfuzie cu spectatorul. [...] Un regizor român de film (nu dau nume, Dan Chișu) apare el însuși, într-un cadru autoreflexiv al filmului, stînd cu un picior flexat, reflexiv, dar relaxat, pe o canapea și, în timp ce vorbește la telefon, își freacă degetul gros și desculț, reflexiv nu mai puțin. Și-l freacă asiduu, omenește, fără ifose. E foarte important. Un tip simpatic mă cheamă să-i reflectez flexarea relaxată, dar relaxarea are productivitatea ei: pun la socoteală și travaliul deja încărcat ideologic asupra unui deget inferior și gros. N-am încotro, sînt martor. În limba română, martor înseamnă martir, deci fiecare martor al unei istorii e autorul ei. Și atunci, devin și eu ce sînt, oțios, limfatic și fără ifose, secreție și materie cornoasă, piei moarte așternute, piei fragede năpăstuite, rostuite acum de degetele superioare, dar democratice, trimise în misiune de pace la degetul discriminat de cîteva veacuri, ceea ce e foarte important.

 Dacă întîlniți un revendicator, puneți-i întrebarea următoare: „Ce te-ai gîndit să faci după ce scopul luptei tale va fi atins?”. Cinstit fiind, omul va spune: „Nu m-am gîndit la asta. Deci am să caut o luptă nouă și oportună”. În schimb, revendicatorul necinstit va spune: „Am de făcut neapărat cutare lucru, după ce se termină lupta, dacă mai apuc să o termin”. Și-atunci, îl întrebați: „Și de ce nu faci cutare lucru chiar acum?”. Cu asta l-ați nenorocit.

Totuși, nu v-ați fi propus niciodată să nenorociți un revendicator, fie el și necinstit. Doar nu aveți de gînd să rupeți vreun lanț trofic și în nici un caz să schimbați lumea! Deci stați deoparte, nu vă mai întîlniți.

 Dacă îi interzici cetățeanului să fie nomad cîteva străzi mai departe și să se scufunde în străinătatea orașului, îi faci un rău la fel de mare ca răul pe care i-l face războiul ruinîndu-i pe de-a-ntregul casa. Și-atunci, după un timp de frică și recluziune, după un mare fléau, sau flu, urmează un superflu care-i intensifică seducția de proximitățile abandonate pînă acum și de exotismul lor. Nomadul nostru devine amoros și frenetic, năpădit de o patimă pînă acum discretă de dilemă și de subversiune. Așa se pare că au irumpt anii ’20, nebuni, după marele flu, cu hedonia și strălucirea lor. Așa vor fi și anii noștri ’20?

E plăcut să afli că Decameronul a fost scris imediat după ciuma de la 1348. Însă ne-am dezvățat să mai facem deducții necesare în legătură cu istoria. Și, chiar dacă s-au repetat de o mie de ori Les années folles de-a lungul timpului, trebuie să fim bravi și să știm că a mia una oară nu se vor mai repeta. Acum, încă în vremuri de frică și recluziune, nu știm a cîta oară ne așteaptă: a mia sau a o mie una. N-ar fi rău să fie a o mia, pentru că s-ar putea face cîteva profeții înseninate, după cum scrie: se va reabilita articolul hotărît; va fi uitată „blestemata de seriozitate” de ultimă generație și se va gusta nițel nectar de frivolitate și de solitudine liber dobîndită; țările vor dispărea și vor stăpîni femeile, județele se vor împărți în școli și moduri de ode incomensurabile; se va poseda certificat de identitate polifonică, de care nu va întreba nimeni; artele contemporane se vor scutura în fine de pornografie politică și anafrodiziacă; un dor de iresponsabilitate și de splendoare va bîntui artele; artiștii video se vor sătura de video; se vor apuca să se lupte corp la corp cu materia, rîzînd în hohote (ca Iacob?); scriitorii se vor scîrbi de jargon și nu mai vor mai scrie fără tabuuri și empatic; ba dimpotrivă, lumea se va complica la infinit, se vor naște limbi noi și vor trăi durata vieții unui țînțar; înlăuntrul acestei durate se vor scrie nenumărate Faceri și vor fi de nenumărate ori traduse; și aceste Faceri vor fi perpetuu contemporane, iar traducerile lor vor fi scrise cu cuvintele limbilor imemoriale care stau să se nască. Și va fi plăcut, mai plăcut chiar decît în zilele noastre cînd oricum e foarte plăcut.

 Eu n-am știut că mazărea în cutie se poate vinde la București „cu drag”, nu bănuiam că o clipă așa de plăpîndă poate fi trăită atît de intens. Eram zgîrcit și prost. Eu n-am știut pînă acum că la replica sfătuitorului: „Sînt perfect de acord cu tine” sau la replica: „Îmi place cum gîndești”, lucrurile încep deja s-o ia pe un făgaș bun. Eram pur și simplu prost. Pe mine nu m-a informat nimeni că atunci cînd spui cuvîntul „pauză” se alătură obligatoriu, ca niște sateliți naturali, cuvîntul „cheie” și cuvîntul „succese”. Nu-mi vine să cred ce prost eram. Eu n-am știut că trebuie să fi avut măcar un străbunic călău ca să poți să-ți faci o anamneză corectă. Atît de incompetent sînt. Michelle vrea s-o lase mai moale. Nu știam. Cu învățatul și cu spaima de examene. Eu n-am știut pînă acum că scriitorii tineri sînt mulți, dintotdeauna prieteni și că își admiră unii altora scrierile. Eram prost de tot. Duceți-mă, vă rog, în casa vinului, puneți peste mine vița, întăriți-mă cu turte de struguri, înviorați-mă cu mere, căci rănit’s.

Sebastian-vlad Popa este lector dr. univ. la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, directorul publicaţiei INFINITEZIMAL, scriitor.