Brain drain: un fenomen global cu mize economice, sociale şi politice majore. Şi un factor de risc mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare. În ultimii 25 de ani au plecat din România mii de medici, cercetători, savanţi de top, atraşi de condiţiile profesionale şi de viaţă mult mai atractive din ţările occidentale. Parcursul e aproape acelaşi pentru toţi: studii liceale şi universitare în România, apoi o bursă pentru master sau doctorat într-o ţară dezvoltată, apoi decizia de a continua cariera academică în afara ţării. Cei mai mulţi au văzut în România doar un drum înfundat. Ce se poate face pentru a atrage înapoi în ţară această comunitate ştiinţifică românească din afara graniţelor? 
 
„Situaţia este dramatică şi în cotidian, şi la orizont“
 
De ce aţi plecat din România? 
 
Eram student la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Chimie, secţia de biochimie. La vremea aceea, adică anul 1993, parcursul universitar era foarte fix, trebuia să iei cursurile respective prescrise de o programă, că voiai, că nu voiai. Pe mine începuseră să mă intereseze lucruri care nu erau în programă. Am avut şi profesori străluciţi, îi folosesc ca model intelectual, moral chiar şi acum, după douăzeci de ani şi în alte coordonate ştiinţifice, organizaţionale, culturale. Eram atras de două lucruri care se făceau bine şi chiar am avut noroc să fiu luat de „ucenic“ şi să interacţionez cu unii dintre ei în laborator. Dar nu puteai alege orice: unele lucruri nu existau în programă, nu se făceau în România (şi nici acum nu se fac). Am plecat, pur şi simplu, pentru a fi într-un loc unde aveam de aflat şi de ales, fără constrîngeri datorate unor accidente istorice naţionale. În domeniul pe care, iată, mi l-am ales pînă la urmă ca profesie – neuroştiinţe, dezvoltare embrionară, celule stem – nu exista atunci şi nu există nici acum cercetare în România. A existat, se pare, chiar mai mult decît un bun început în acest domeniu pînă înainte să ajung eu student. Nu ştiam, între timp dispăruse, iar eu am aflat de asta la opt ani după plecare. Acum, un bun prieten şi confrate care s-a întors încearcă să reînnoade tradiţia. Sper că o va putea face. 
 
Eu am plecat iniţial în Franţa, iar conjunctura a făcut să ajung într-un loc foarte bun, la École Normale Supérieure, unde am şi rămas pentru doctorat. Pe cînd îmi terminam doctoratul şi mă gîndeam la următorul pas, alegerea ştiinţifică a fost pentru un grup care, la vremea aceea, se afla la New York. Am aplicat, m-au acceptat şi întîmplarea a făcut ca grupul respectiv să se întoarcă la Londra (2000-2001), aşa că m-am dus după ei. Nu a fost o continuare a cercetărilor de la Paris, a fost un salt la o altă abordare – şi intelectuală, şi experimentală. După acel postdoc de la Londra, mi-am creat propriul grup la Universitatea Cambridge, Departamentul de Fiziologie, Dezvoltare şi Neuroştiinţe. Aşa că nu am ales Marea Britanie, am ales o temă de cercetare pe care am urmat-o. Se întîmplă că îmi plac multe în Marea Britanie – e, de altfel, ţara mea de adopţie, iar eu nu iau lucrurile astea prea lejer şi nici în spirit utilitarist. 
 
Ce oferă Marea Britanie pentru cercetările pe care le întreprindeţi? 
 
Oferă o competiţie mult mai feroce decît în România, ceea ce nu-i neapărat comod. Lăsînd gluma la o parte, e un sistem foarte flexibil şi extrem de variat – nici nu se poate spune că este un sistem, aşa cum este în alte părţi. Dar, curios lucru, e destul de limpede ce ai de făcut. Lucrurile sînt perfectibile, desigur – sub suprafaţa unei ape liniştite e mult dinamism. Unul singur nu se schimbă, însă, şi anume dorinţa de fairness. Cum se spune, it’s tough but fair, adică: „e greu, dar e cinstit“. Revenind la detalii practice, finanţarea se face, în mare parte, cu fonduri de la guvern. Există şi aşa-numitele charities, asociaţii caritabile, care sprijină substanţial cercetarea. În Marea Britanie sînt şapte agenţii publice de finanţare, numite Research Councils – fiecare pe un domeniu larg, cu puţină suprapunere, aşa încît oamenii care au preocupări la „marginea“ domeniilor, care nu cad bine pe temele percepute drept prioritare, să poată avea şanse la două sau mai multe asemenea agenţii. Modelul a fost Medical Research Council, înfiinţat în timpul Primului Război Mondial. Apoi s-au creat celelalte, exact după acelaşi model şi cu organizare superioară identică – dar sînt separate fiindcă e greu să gestionezi, în detaliu, şi umanioare, şi varii ştiinţe „tari“. Ele funcţionează în baza a ceea ce ar fi, în România, o lege organică. Scrie acolo cum sînt guvernate (o combinaţie foarte subtilă şi delicată de putere publică şi competenţe ştiinţifice), cui îi sînt răspunzătoare (şi anume parlamentului), iar asta nu se schimbă sub nici un guvern, sub nici o nouă majoritate parlamentară. Nici componenţa structurilor de guvernare nu se poate schimba, de sus pînă jos, de către o (altă) putere politică. Sînt născute din doctrina numită „Haldane“ – în esenţă, aceeaşi pe care au adoptat-o, în 1945, şi americanii (la ei se numeşte „Vannevar-Bush“). Cam toată lumea o adoptă, de fapt, formulată sau nu explicit. Această doctrină spune că ştiinţa trebuie lăsată în grija oamenilor de ştiinţă, pentru că ei pot formula cel mai bine strategii şi direcţii prioritare. Publicul sau politicul ar avea, desigur, toată legitimitatea să intervină, mai ales că o şi susţin financiar. Dar e mai bine să nu se amestece prea mult şi, cu siguranţă, nu direct, fiindcă asta e dăunător calităţii ştiinţei, pe termen lung. 
 
Acest principiul este ignorat şi încălcat în mod spectaculos în România, inclusiv în legislaţie: şi în cea veche, şi în cea nouă. Sînt mii de schimbări în domeniu, unele mici, altele mari, dar încălcarea acestui principiu este perenă. Ministrul are putere neîngrădită să schimbe tot (cu excepţia funcţionarilor publici, care doar administrează). Cu legea într-o mînă şi pixul în cealaltă, asta şi face – o constatăm empiric, tot timpul, nu e doar o posibilitate de care să ne temem. E realitatea concretă. 
 
Ce e de făcut pentru ca cercetătorii valoroşi să nu mai plece din ţară? 
 
Cum să nu mai plece oamenii valoroşi şi cum să se întoarcă cei valoroşi care sînt, deja, plecaţi, este o problemă comună. Nu ar fi de folos doar celor care şi-ar dori să se întoarcă (şi, iată, nu o fac), cred că e absolut esenţial şi în interesul celor de acasă. Efectivele naţionale îmbătrînesc şi se răresc. Ce ne lipseşte cel mai mult este generaţia de mijloc, 40-55 de ani, adică exact aceia care sînt plecaţi şi care constituie segmentul cel mai dinamic în ştiinţă. 
 
Carenţa majoră este siguranţa finanţării, pentru că, în România, oamenii scriu proiecte, în cazuri fericite le şi cîştigă, semnează un contract de finanţare pe doi sau trei ani, dar în contractele de finanţare există nişte clauze foarte hazlii care permit finanţatorului să taie la jumătate fondurile aprobate în caz că se micşorează bugetul. Aşa e formularea, la modul reflexiv-bugetativ. S-a întîmplat anul trecut cu granturi date acum doi-trei ani. Fiindcă bugetul nu s-a putut face în aşa fel încît să nu se diminueze, dar şi fiindcă aşa scrie în clauzele iniţiale. În marea majoritate a domeniilor, e imposibil să te adaptezi la un asemenea şoc. Poţi reajusta dacă e vorba de 5% sau 10%. Dar jumătate e imposibil de recuperat şi e probabil ca toată investiţia să fie irosită. E o falsă economie, ca s-o spunem foarte eufemistic. 
 
În al doilea rînd: sînt foarte puţine domenii în ziua de azi în care cercetarea e datorată unor indivizi. O foarte mare parte din ştiinţă implică multă cooperare şi mobilitate – ca un ecosistem. Chiar şi în domeniile – puţine – în care cercetarea e un exerciţiu mai mult individual, tot îţi trebuie un mediu în care să existe emulaţie şi competiţie mai mult sau mai puţin prietenoasă. Altminteri, funcţionezi bine cîţiva ani, un deceniu, poate toată viaţa, dar fără performanţe. E cu totul improbabil să creezi şcoală. E cu totul improbabil ca elevii să devină mai buni decît mentorul. Asta nu am descoperit-o eu, e un fenomen documentat, e o slăbiciune de lungă durată a României. Consecinţa practică: programele de revenire sau de păstrare a oamenilor foarte buni nu duc la mare lucru dacă doar atrag indivizi răzleţi şi nu creează mici ecosisteme. Or, programele de reintegrare, atîtea cîte-au fost, au reuşit să atragă doar cîţiva oameni. 
 
Apoi, nu se vede o constanţă a acestor programe româneşti: ele ba există, ba nu există. În programul „Orizont 2020“ există finanţări pentru revenirea cercetătorilor, fonduri dedicate ţărilor din Europa de Est pentru repatrierea savanţilor. Dar sînt în total 60 de milioane de euro cu care se vor finanţa, probabil, 90 de astfel de programe. România poate atrage, optimist vorbind, 10 sau 20 de milioane. E evident că nu ne putem baza pe asta, chiar presupunînd că reuşim (şi ar fi bine să depunem toate eforturile!) şi că cei care se întorc, totuşi, sînt primiţi bine, acceptaţi şi integraţi (nu e neapărat regula din trecut). Infrastructura fizică nu este un obstacol de netrecut, iar salariul, desigur, un element important, nu este o cheltuială bugetară imposibilă. 
 
În fine, dar nu în ultimul rînd, ar mai fi de rezolvat sistemul de evaluare. Nu e întotdeauna aşa rău făcută, dar şi cînd o nimerim, o nimerim fără să fie acceptat felul prin care ea rezultă. E o vorbă: „Justiţia nu trebuie doar făcută, ci mai trebuie arătat că e făcută“. Cred că e o butadă valabilă şi ne priveşte, chiar cînd ne imaginăm că am găsit sistemul perfect. O fi, dar mai trebuie să fie şi asimilat de către toţi potenţialii beneficiari ai sistemului. 
 
Societatea academică românească, însă – şi cei de acasă, dar şi cei plecaţi – este extrem de atomizată, suspicioasă, prinsă în imediat şi nerăbdătoare. E drept, situaţia este dramatică şi în cotidian, şi la orizont: e foarte posibil să intrăm într-un declin foarte abrupt în ştiinţa românească (deci fără putere de a susţine o economie modernă). Dar puţin calm nu strică în vremuri de criză… 
 
Octavian Voiculescu este doctor în neuroştiinţe, Fondator al unui laborator în cadrul Departamentului de Fiziologie, Embriologie şi Neuroştiinţe al Universităţii Cambridge, Marea Britanie.