Iniţiat de Biblioteca Naţională a României şi cu sprijin financiar de la Fundaţia Orange, proiectul „DReam (Digital Resources – Easy to access and manage)“ asigură accesul la informaţie persoanelor nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere. Acestea pot beneficia de documente scanate sau existente deja în format electronic, cărţi audio, cărţi în format DAISY, dar şi de informaţia disponibilă pe Internet (ziare, reviste etc.), prin intermediul a cinci staţii de lucru dotate cu tehnologii noi (cititor şi magnificator de ecran, cititor de cărţi în format DAISY, scanner, imprimantă Braille etc.). Adriana Borună, coordonatoarea proiectului şi şefa Serviciului de Dezvoltare Instituţională de la Biblioteca Naţională a României, ea însăşi cu deficienţe de vedere, ne povesteşte mai multe despre proiect, dar şi despre viaţa nevăzătorilor din România. 
 
Ce v-a determinat să iniţiaţi proiectul „DReam“? 
 
Am un doctorat în filologie. Teza este „Accesibilizarea informaţiei, imperativ al societăţii cunoaşterii“. Titlul de doctor l-am obţinut în 2012, iar studiul a fost realizat la Universitatea din Barcelona, Spania. Am ales Spania pentru că este una dintre ţările europene cele mai accesibile, mai ales pentru nevăzători. Acolo există ONCE (Organización Nacional de Ciegos Españoles), care promovează drepturile persoanelor nevăzătoare din Spania, dar şi din întreaga lume. 
 
Tot acolo am reuşit să testez facilităţile pentru nevăzători, despre care citisem foarte multe. Pînă în momentul acela avusesem acces doar la cititorul de ecran, pe care îl şi foloseam. Nu-mi permisesem, pînă atunci, să recomand aceste facilităţi nici persoanelor cu posibilităţi materiale, pentru că nu le testasem… 
 
În momentul în care m-am întors din Spania am făcut un studiu în rîndul utilizatorilor nevăzători şi slab văzători din România, pentru a vedea ce nevoie de informare aveau, dacă se duceau sau nu la bibliotecă şi, dacă se duceau, ce-i determina să o facă. În principiu, cei mai mulţi voiau tehnologii şi colecţii, dar şi evenimente pe care să le frecventeze. Doreau spaţii accesibile şi, mai ales, personal care să nu se sperie în momentul în care îi vedea. (Nu se speriau din răutate, să ne înţelegem. Pur şi simplu, e vorba de teama de necunoscut. Oamenii nu ştiu ce să facă pentru a nu-l răni pe un nevăzător…) 
 
Am făcut acest studiu, am aflat ce îşi doresc şi am iniţiat proiectul „DReam“. Am aflat de concursul de finanţare al Fundaţiei Orange şi am considerat că este o oportunitate de care trebuie să profităm, mai ales că tehnologiile sînt foarte-foarte scumpe. Un buget pentru a le achiziţiona ar fi fost, altfel, foarte greu de obţinut. 
 
Am vrut să fac asta pentru că sînt convinsă că persoanele cu dizabilităţi au abilităţi, şi este mai bine să profităm de abilităţile lor pentru a dezvolta comunitatea în care trăim, decît să le izolăm. Altfel, pe de o parte ele se simt frustrate că nu sînt utile societăţii, iar pe de altă parte noi ne lipsim de o forţă de muncă utilă.
 
Ce aţi obţinut prin „DReam“? 
 
Am obţinut finanţare, bani cu care am utilat sălile de lectură. Nu am utilat o singură sală, pentru că nu ne dorim izolarea persoanelor cu dizabilităţi într-un spaţiu anume creat, ci integrarea lor în bibliotecă. În fiecare sală există un punct de unde ele pot avea acces la informaţie. Fiecare sală este dotată cu un computer cu soft cititor de ecran şi măritor de ecran. Cititorul de ecran este un soft extrem de util nevăzătorilor, care redă audio, în mai multe limbi, informaţia. Se aude o voce care citeşte textul, ori o frază, ori cuvînt cu cuvînt, ori literă cu literă. Auzi tot ce se afişează pe monitor. Dacă ajung în Google, îmi spune „Google“, dacă ajung în pagina de editare, îmi spune „Edit“ etc. Tot ce vedeţi dvs. nouă ne parvine printr-o voce sintetică. 
 
E necesar, însă, ca şi persoana nevăzătoare să ştie să folosească calculatorul la fel ca una cu vedere. Dacă eu nu ştiu anumite comenzi, taste, cum să ies dintr-un document sau anumite tehnici de editare, nu pot folosi cititorul de ecran. 
 
Cum poate învăţa un nevăzător toate aceste lucruri legate de computer?
 
Există şi tastatură specială pentru nevăzători, dar cei din România cam ştiu tastatura obişnuită. În general, se foloseşte tehnica de dactilografiere cu zece degete. Tastatura se învaţă, utilizarea pachetului Microsoft Office se învaţă. Şi, de aici, nevăzătorul poate să îndeplinească aproximativ aceleaşi sarcini pe care le îndeplineşte şi utilizatorul valid. Mai puţin cele grafice. Fiindcă dacă vrea să editeze o fotografie, nu ştiu ce-o să iasă… 
 
Ce alte tehnologii aţi mai obţinut? 
 
Magnificator de ecran, un soft care măreşte informaţia şi o redă în diverse culori în funcţie de problemele de vedere pe care le are utilizatorul. Iar pentru documentele tipărite dispunem de sisteme speciale de scanare. Scannere care pot prelua informaţia din paginile tipărite, o afişează pe ecran, o transformă în text şi o redau audio sau în format mărit. Pentru copii şi persoane în vîrstă, care nu ştiu să folosească calculatorul, dispunem de dispozitive independente de calculator. Pentru slab văzători – de televizoare cu circuit închis: ecrane de dimensiuni mari, prevăzute cu un suport pe care se aşază cartea sau ziarul. Informaţia este preluată de două camere video şi afişată pe ecran. De acolo înainte, utilizatorul slab văzător îşi stabileşte caracteristicile textului: îl poate mări, îi poate schimba fontul, culoarea, în funcţie de cît şi cum poate să vadă. 
 
Pentru utilizatorii nevăzători dispunem de aşa-numita maşină de citit: arată ca un casetofon, prevăzut cu două boxe şi căşti. Cu ajutorul unei camere foto, preia informaţia de pe document, o transformă în text şi o redă audio. Acestea fiind nişte sisteme performante de scanare şi totul petrecîndu-se într-un timp foarte scurt (cîteva secunde), redarea nu o să fie sută la sută perfectă. „Loc“ ar putea fi, de pildă, redat prin „ioc“. Pentru un utilizator experimentat, obişnuit cu sunetul sintetic şi cu anumite erori, nu e nici o problemă. 
 
Alfabetul Braille ce rol mai are? 
 
Are rol mai ales în educaţie. Copiii învaţă să scrie în Braille. E important ca acest lucru să rămînă, oricît ar evolua noile tehnologii. Nici dvs. nu renunţaţi la scrisul cu pixul… Pe mine scrisul în Braille m-a ajutat mai mult decît orice tehnologie cînd eram la şcoală. Este precum memoria vizuală la dvs. Parcă simţeam unde erau aşezate cuvintele pe pagină… Acum scriu totul pe computer. Dar dacă am ceva de citit şi trebuie să fiu atentă, îmi printez în Braille. 
 
Tot prin proiectul „DReam“ a fost achiziţionată imprimanta Braille. Printăm pentru utilizatorii nevăzători, în special pentru copii şi studenţi, fragmente, suporturi de curs, poveşti. Braille-ul este o combinaţie de şase puncte sub forma unui dreptunghi. Din dreptunghiul ăsta pornesc literele: sînt combinaţii de unu, două… cinci puncte care formează literele. Scrisul Braille, dacă nu se învaţă din copilărie, nu se mai învaţă. Simţul tactil se dezvoltă la vîrste mici: este o sensibilitate a mîinii pe care trebuie s-o formăm atunci. 
 
Vin mulţi nevăzători la bibliotecă? 
 
În rîndul nevăzătorilor proiectul e foarte cunoscut. Problema e că mulţi nu pot circula prin Bucureşti. Mă roagă să le trimit acasă documentele scanate. Cînd am pornit proiectul nu m-am gîndit neapărat la posibilitatea de a le trimite acasă documentele, ci ca ei să vină către noi, să se integreze în activităţile pe care le organizăm.
 
Sînt mulţi cei care şi doresc să venim noi către ei, dar sîntem foarte puţini. Nu reuşim să acoperim nevoile lor. În principal mergem către studenţi şi elevi, care au nevoie într-un timp definit, dar nu-i neglijăm pe oamenii în vîrstă. 
 
Cine sînt cei care vin cel mai des? 
 
Pe de o parte, părinţi cu copii, integraţi sau neintegraţi în învăţămîntul de masă, care au nevoie de manuale accesibilizate, de poveşti printate în Braille ori de fişe de lucru. Pe de altă parte, sînt studenţi sau absolvenţi de facultate, tineri, care vin singuri, nici nu au nevoie de mine, se duc la sală, îşi pornesc ustensilele şi lucrează. Apoi, persoane în vîrstă, care au rămas fără vedere pe la 40-50 de ani. Am avut un şoc cînd a venit un domn care a lucrat pînă la mijlocul vieţii pe calculator. Eu l-am întrebat, ca pe oricine, dacă ştie să folosească un computer şi mi-a spus:  
 
„Fetiţă, am fost toată viaţa programator!“. Atunci i-am deschis calculatorul. A rămas şocat şi n-a putut face nimic. Şi eu am rămas şocată. Era diferit felul în care percepea acum computerul faţă de modul cum îl percepea cînd vedea. Pentru oameni ca acesta am creat scurte ghiduri, o listă a tastelor rapide şi am preluat şi am adaptat un curs de Microsoft Office. 
 
Mai vin oameni care sînt în vîrstă şi care au învăţat cît au putut doar în Braille. Pentru ei transformăm cartea în audio cu o sinteză vocală. Există un soft special. Şi o pot lua acasă să o pună pe un CD player. 
 
Ce vă propuneţi să mai faceţi? 
 
Urmează să facem tot posibilul ca să dezvoltăm partea de bibliotecă la distanţă. Astfel încît oamenii de peste tot să poată accesa informaţia pe care o avem în bibliotecă. De aceea am depus acum la Fundaţia Orange un alt proiect, „Sunetul paginilor“, şi aşteptăm rezultatele. E un proiect prin care încercăm să achiziţionam un robot de scanare care să automatizeze munca de scanare şi corectare a cărţilor. Aceasta îmi ia mie foarte mult. Timpul între cerere şi răspuns ar deveni, cu ajutorul acestui acest robot, extrem de scurt. Ne dorim să creăm o bibliotecă digitală accesibilă prin intermediul catalogului nostru. La fiecare descriere bibliografică din catalog să avem cîte o legătură către full text. Utilizatorii nevăzători, pe bază de ID şi parolă, primite în urma unei solicitări, ar putea accesa, astfel, documentul full text.
 
a consemnat Iaromira POPOVICI  
 
Foto: Fundaţia Orange