Tematica cuplului este extrem de complexă şi dificil de abordat de oriunde am privi-o. (Pentru o mai bună înţelegere a complicatelor resorturi care se află în spatele relaţiilor de cuplu, poate cea mai adecvată descriere a acestora o găsim într-un text al lui C.G. Jung – Căsnicia ca relaţie psihologică.) Alchimia presupusă de relaţia femeie-bărbat, modul de evoluţie al acesteia în timp, momentele de criză din relaţiile de lungă durată, soluţiile găsite de fiecare cuplu pentru depăşirea acestora sînt un mix între multiple elemente – dorinţă, voinţă, răbdare, implicare, toleranţă la diferenţe şi la rutină, o anume reciprocitate şi un efort comun de a face lucrurile să meargă.  

* * *

Un cuplu avea o afacere de familie pentru care ambii parteneri lucrau împreună. La un moment dat, ea şi-a dorit să-şi încheie studiile. Deoarece aveau şi copii, nu a mai găsit timpul necesar de a se ocupa împreună cu soţul de afacerea lor. L-a lăsat singur pentru o vreme. El a găsit o altă femeie care se interesa despre cum merg lucrurile şi care, din cînd în cînd, îi mai dădea o mînă de ajutor. Pînă cînd soţia şi-a încheiat licenţa, cei doi aveau deja o relaţie. Soţii s-au despărţit.

Ne putem imagina că bărbatul din povestea de mai sus s-a simţit singur, odată ce soţia nu i-a mai fost alături şi la lucru.

Un alt cuplu a ajuns, treptat, după mai mulţi ani de căsătorie, să nu mai împartă decît responsabilităţile casei şi creşterea copiilor. El petrecea peste zece ore pe zi la lucru. Ea era singură cu cele zilnice. Singurele discuţii dintre ei erau strict administrative. Ea a vrut să se despartă, el – nu. Ea a întîlnit un alt bărbat şi a dorit să se despartă. Din nou, el s-a opus. Ea a rămas. Nimic nu s-a schimbat. El s-a îndrăgostit. Tot ea a hotărît să divorţeze. În final, el a fost de acord. S-au despărţit.

Ne putem imagina cum femeia din această poveste s-a simţit din ce în ce mai singură, într-un cuplu care nu mai era cuplu de mai multă vreme.

Un alt cuplu trăieşte de peste 15 ani într-o stare de tensiune permanentă. De cele mai multe ori nu-şi vorbesc sau, atunci cînd o fac, se ceartă. Rar mai petrec timp împreună cu prieteni de familie şi atunci tensiunea pare să scadă, fără a dispărea cu totul. Cu mai mult timp în urmă, el a vrut să se despartă. Ea a plîns. Au rămas împreună. Ea regretă acum.

De asemenea, ne putem imagina cum cei doi au ajuns să se simtă singuri de multă vreme. Deşi nu au ştiut ce să facă cu aceasta şi cu relaţia lor, au ales să continue. 

* * *

Trei poveşti diferite, cu oameni cu personalităţi, istorii de viaţă şi educaţii diferite. Şi totuşi, indiferent de opţiunile fiecăruia dintre cupluri, există elemente comune. Apariţia la un moment dat a unei însingurări. Trăite doar de unul sau de ambii parteneri, fie ea contextuală ori de fond, starea de singurătate şi-a făcut loc în existenţa lor. Fiecare dintre poveştile relatate conţine, dincolo de sintetizarea seacă la care am recurs, sumedenie de trăiri, de la tristeţe la nemulţumire, de la suferinţă la neîmplinire, de la o anume stare de armonie la dezamăgire, de la furie şi frustrare la indiferenţă şi apatie. Nici una dintre soluţiile cuplurilor de mai sus nu are însă în vedere confruntarea cu sentimentul de singurătate. În toate cazurile menţionate, starea este trăită, uneori recunoscută şi numită ca atare, dar niciodată gestionată cu adevărat. Pentru că responsabilitatea pentru singurătatea resimţită a fost, de fiecare dată, pusă pe seama partenerului. Pentru că ea/el nu face cutare lucru sau se comportă într-un anume fel. Fără un soi de autoreflexie, fără o încercare reală de refacere a contactului şi a comunicării. Atunci cînd şirul de acuze reciproce se propagă vertiginos, pînă cînd nimeni nu mai înţelege nimic, autoreflexia devine imposibilă. La fel de imposibilă devine, într-un asemenea context, şi o conştientizare a faptului că singurătatea este ceea ce trăim în interiorul nostru, o stare subiectivă care apare uneori dintr-o rupere a legăturii cu fiinţa noastră lăuntrică (ceea ce se întîmplă destul de frecvent în iureşul cotidian). Iar aceasta ni se poate întîmpla atît în interiorul, cît şi în afara cuplului. La fel cum o putem trăi cu parteneri diferiţi. În cele din urmă, singurătatea este o problemă individuală, a fiecăruia dintre noi, pe care o putem proiecta la nesfîrşit pe celălalt. Dacă nu-i găsim singuri (!) soluţia.  

Miruna Ţecheră este psihoterapeut şi lucrează în practică privată.

Foto: L. Muntean