Sever Voinescu: Aş vrea să începem discuţia noastră cu un anume mod foarte răspîndit de a-l citi pe William Shakespeare. Sînt cărți laice de care oamenii se apropie cu aşteptări din specia celor rezervate textelor sacre, gata să primească revelații, cărți asupra cărora sîntem toți gata să aplicăm un fel de hermeneutică sacră, deși sînt cărți cît se poate de mundane. Nu sînt multe cărţi în istoria lumii care au statutul acesta: cîteva piese a lui Shakespeare, Divina Comedie a lui Dante, Faust de Goethe şi poate unul sau două altele. De unde are Shakespeare statutul acesta? În vremea lui era citit astfel?

Adrian Papahagi: Nu întîmplător, doi dintre criticii mei preferaţi, Northrop Frye și Harold Bloom, au scris şi despre Shakespeare, şi despre Biblie. Harold Bloom e de-a dreptul bardolatru, adică adorator al lui Shakespeare, și consideră că el a inventat umanul sau, cel puţin, că a sondat cel mai adînc sufletul omenesc, și îl consideră „centrul canonului occidental”, după cum bine ştim. Perspectiva aceasta este un pic anglocentrică. În ce mă priveşte, chiar dacă Shakespeare nu e probabil cel mai metafizic, cel mai filozofic, cel mai rafinat autor din punct de vedere teologic, cum ar fi Dante, este cu siguranţă cel mai fin psiholog, cel mai fin cunoscător al sufletului omenesc. Deci cred că lectura lui Shakespeare în această cheie aproape mistică, cu o reverenţă rezervată doar textelor sacre, sigur, dacă nu e dusă pînă la idolatrie sau, în fine, nu o ia razna, cum s-a mai întîmplat printre shakespeariologi, nu are cum să dezamăgească. La scriitorii mari nimic nu este întîmplător, nimic nu este pur şi simplu rod al unui hazard fericit. În Romeo şi Julieta există niște simetrii uimitoare. De pildă, Romeo şi Julieta începe cu un sonet, prologul întregii piese. Prologul actului doi este tot un sonet. Cînd Romeo şi Julieta se întîlnesc prima dată, ei rostesc, de fapt, catrenele unui sonet; după aceea, scena primului sărut este cupletul care întregește sonetul. Şi simetriile nu se opresc aici: Julieta are 14 ani fără 14 zile, 14 fiind numărul de versuri dintr-un sonet. Înainte să moară recită 13 versuri, fiindcă al 14-lea nu îi mai este permis, căci al 14-lea este concluzia unui sonet...

S. V.: Asemenea simetrii mai făceau şi alţii.

A. P.: Sigur că făceau şi alţii. Dar vreau să arăt pînă la ce nivel un mare artist îşi lucrează textul. Adesea îi întreb pe studenţi care este diferenţa totuşi între marea poezie şi o poezie oarecum de rang secund? Nu este neapărat în distincţia ideilor. Pînă la urmă, despre ce se scrie continuu? Despre viaţă, despre moarte, despre iubire. Toți scriu despre acestea. Diferența stă în rafinamentul şi în lucrătura expresiei; diferența este, pînă la urmă, chiar în manufactură.

S. V.: Da, dar acest rafinament deosebit încă nu mă convinge de unicitatea lui Shakespeare. Asemenea gen de construcţie infinitezimală în care putem recunoaşte, ca în oglinda venețiană, simetrii în ecou, dialogul formelor convexe și concave, mai fac şi alţii. Totuşi, Shakespeare nu e ca alţii.

A. P.: Este vorba despre tradiţie şi modernitate pînă la urmă, fiindcă acolo se joacă totul. Nu există o literatură care să nu se nască în interiorul unei tradiţii, cu toată greutatea acelei tradiţii, cu tot ceea ce înseamnă obsesia că lucrurile acelea s-au zis şi s-au mai făcut. S-au mai scris zeci şi sute de alte piese de răzbunare, de piese despre iubiţi nefericiţi sau despre cupluri care fug în pădure să scape de părinți sîcîitori. Dar în interiorul acestei tradiții există în mod firesc o modernitate pe care şi-o fondează fiecare scriitor atunci cînd scrie. El modernizează, astfel, tradiția. Fiecare tradiţie în care scrii devine modernă pentru tine, fără să înceteze o clipă să fie totuşi o tradiţie. Şi aici este de fapt diferența fină, dar care are efecte majore: ce faci cu tradiţia în care scrii şi cum inovezi? Shakespeare reuşeşte să facă nişte lucruri surprinzătoare cu o tradiţie. Iată sonetele, de pildă. S-au scris în perioada elisabetană cîteva mii de sonete, majoritatea de dragoste. Deci Shakespeare n-a fost original nici aici. Toate aceste mii de sonete vorbesc despre o femeie în tradiţia petrarchescă, inaccesibilă, despre un îndrăgostit suferind, toate folosesc oximoronul, această juxtapunere de sentimente sau de imagini contrastante, opuse, toate sînt hiperbolice... în fine, e un mod foarte caracteristic. Ce poţi să faci nou în aşa ceva? În plus, ai şi constrîngerile formale: 14 versuri, organizarea formală, ritm. Ce aduce Shakespeare nou în această tradiție? Dublează, dedublează „andrisantul” sonetelor. Nu ştim dacă, într-un exerciţiu pur livresc şi manierist, sau respectînd o oarecare realitate la care noi n‑avem acces, transformă obiectul dragostei sale reale sau jucate într-un bărbat şi o femeie. De aici, sigur, o grămadă de oameni se reped să întrebe dacă era Shakespeare homosexual, ca și cum asta ar avea o colosală importanță. Habar n-am dacă a fost sau nu homosexual. Nu se poate şti. E foarte la modă astăzi să ne jucăm cu ipoteza asta. Noi nu pentru asta îl iubim, vorba glumei. Pe mine nu mă interesează foarte mult sexualitatea omului Shakespeare. Dar bărbatul acela blond din sonetele lui, respectînd canonul, dublează blazonul medieval al femeii perfecte – care era și ea tot timpul blondă, cu ochi albaştri ca cerul, cu părul ca spicele sau ca soarele, cu buze de coral şi aşa mai departe. Shakespeare transformă această femeie, cu toate atributele ei din canonul sonetistic, într-un bărbat cu exact aceleași atribute. Iar cînd scrie sonete despre o femeie, aceasta devine o femeie negricioasă şi cam respingătoare, păroasă, un păr sîrmos. Este, practic, antiteza blazonului tradiţional al femeii ideale. Astfel, deşi respectă integral convenţiile sonetului, din interior le distruge, dar le distruge respectîndu-le. Or, ceea ce unii moderni astăzi nu înţeleg este că singurul mod în care poţi să faci literatură valoroasă este rămînînd în tradiţia majoră a culturii tale, care vine de la Homer şi merge pînă la Joyce, iar de-acolo pînă la noi. Să negi total acestă tradiţie, să i te opui, să încerci să faci o literatură cu totul nouă e un act cam idiot. În ceea ce-l privește pe Shakespeare, iată un exemplu al geniului său: această dedublare. Căci ajungi să te întrebi: pînă la urmă, ce e bărbatul acela ideal din sonetele lui? Poate este o dedublare jungiană, vor interpreta unii, sau poate dimpotrivă...

S. V.: Noi avem acest exerciţiu cultural vechi de a lua texte de tipul acesta, precum sonetele sau piesele lui Shakespeare, şi de a le reciti în funcţie de ceea ce ni se întîmplă nouă, ca printr-o lentilă contemporană. Este asta suficient ca să faci dintr-un autor, Shakespeare, de pildă, contemporanul nostru? Căci, dacă este, orice autor, inclusiv cei mediocri, devin contemporani cu noi căci îi putem citi pe toți cu aceeași lentilă.

A. P.: Există, sigur, un mod foarte jenant de a-l face pe X contemporanul tău. E un mod în care, de fapt, tu spui: eu sînt incult, nu vreau să intru într-o realitate veche la care n-am acces, şi citesc totul exclusiv prin grila ideologică, literară, teoretică, sau prin moda momentului meu. E o citire reductivă şi pînă la urmă jenantă, fiindcă nu-ţi aduce nimic. Din păcate, Shakespeare este citit adesea ideologic de foarte mulţi oameni, mai degrabă ca pretext pentru ilustrarea unor ideologii la modă. Feminismul, să zicem. Iei din Shakespeare orice cuplu în care „patriarhatul” nu permite nu ştiu căror fete să se mărite cu cine doresc. Și ce arăți cu asta? Cu ce te îmbogățește asta? Exact la fel poţi să‑l iei pe Jonson sau pe oricare altul și să arăți statutul femeii în sec. XVI-XVII. Ce ai demonstrat cu asta? N-ai demonstrat nimic legat de Shakespeare. La fel, a ajuns la modă critica materialistă sau post-colonialistă. Iei Furtuna lui Shakespeare și o execuți rapid: Caliban este aborigenul căruia Prospero îi fură insula. Şi ce ai demonstrat cu asta? Eventual mai cauţi trei-patru pamflete din epocă, câteva textişoare inutile și faci o lectură istoricistă. Shakespeare devine, astfel, doar pretextul ventilării unei ideologii la modă. Uiți sau nu știi că orice scriitor major este contemporanul nostru nu pentru că este contemporan cu timpul nostru, ci pentru că este contemporan cu universalitatea noastră, cu natura umană. E cam stupid să-l faci contemporan, reducîndu-l la timpul tău și la tine însuți. Dacă însă celebrezi modul în care reuşeşte să fie şi contemporanul lui Chaucer, şi al lui Gower, şi al poemelor homerice, şi al nostru — acesta devine un mod de a celebra de fapt universalitatea şi valabilitatea lui. Și mai există un motiv pentru care Shakespeare e mai mare decît toţi ceilalţi. Fiindcă nu conchide! Cea mai mare tîmpenie este „vouloir conclure”, să tragi concluzii. Or, exact asta face lectura ideologică.

S. V.: Ce ne atrage la autori precum Shakespeare este acest sentiment al „potrivirii”. De pildă, există această carte care a făcut mare senzaţie în anii ’60 ai secolului trecut, a lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru. Jan Kott fiind un fervent stalinist cît a trăit Stalin, după care s-a certat cu Partidul Comunist, are o lectură a lui Shakespeare exact în felul acesta: căderea în dizgrație a lui Hastings din Richard al III-lea este exact ce i s-a întîmplat lui Buharin cu Stalin; faimosul personaj al lui Charlie Chaplin, Charlot, este exact ca bufonii din Shakespeare! Şi ne face într-o carte, altfel interesantă, zic eu, o demonstraţie extraordinară de potriviri, iar concluzia este: Shakespeare este contemporanul nostru pentru că se potrivește. Aşa se judecă contemporaneitatea lui Shakespeare?

A. P.: Nu. Şi Kott a luat-o de multe ori pe arătură, cu toate obsesiile epocii lui. Shakespeare este unul dintre puţinii autori care au văzut natura umană, au văzut prin firea lucrurilor, prin om, ca Homer, ca toţi cei mari. Şi asta e de fapt terapia intelectuală şi psihologică a lecturii marilor cărţi, căci te întrebi: de ce să citeşti marile cărţi? Doar fiindcă n-ai ceva mai bun de făcut? Nu, fiindcă ele sînt despre tine. Shakespeare ridică oglinda în faţa naturii umane şi arată omul fără complezenţe, aşa cum este. Acum e la modă „omul nou” – Horia-Roman Patapievici vorbea de „omul recent”, omul fără rădăcini, fără prea multă cultură, care crede că totul începe şi se termină cu el. Un pic de „romgleză” înseamnă o contemporaneitate zveltă şi dezinvoltă. Şi se miră unii şi alţii că sînt înlocuiţi repede de unii şi mai noi ca ei. Asta înseamnă necunoaşterea naturii umane: oamenii nu se împart în noi și vechi, angelici și ticăloşi; natura umană e infinit mai ambiguă.

S. V.: Dar poţi să speri că eşti nou pentru totdeauna.

A. P.: Poţi să speri aşa dacă eşti nou într-un sens teologic, creştinesc.

S. V.: Sau în sensul lui Shakespeare. Nu este el nou pentru totdeauna?

A. P.: Nu. El este vechi pentru totdeauna! Cînd eşti vechi pentru totdeauna eşti contemporan cu toate epocile.

(fragment din dezbaterea „Shakespeare, contemporanul cui?” susținută de profesorul Adrian Papahagi de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ cu Sever Voinescu)

Foto: Ciprian Hord