Sfînta barbarie

Publicat în Dilema Veche nr. 588 din 21-27 mai 2015
Sfînta barbarie jpeg

Prietena mea Barbara îşi tăinuieşte prenumele. Nu-l foloseşte, nu-i place să i se spună aşa. Din fericire, mai are un al doilea prenume, banal prin frecvenţă, unul la care românii nu reacţionează curios. Altminteri, avînd în codul comportamental candoarea pechinezului care latră la tot ce este altfel, românii ar taxa-o nemilos pentru primul. L-ar slaviza şi poate i-ar pune şi un „fă“ în faţă. Din simpatie, c-aşa se exprimă familiaritatea la noi; sau din şagă, pentru că aşa am crezut că vedem într-un film din anii ’70, pe jumătate propagandistic, pe jumătate subversiv, Toamna bobocilor, în care secretara de partid a CAP-ului, numita Varvara, era totodată spaima şi deliciul comunităţii rurale.

Degeaba îi explic prietenei mele Barbara cît de frumos este numele pe care îl poartă. Că, da, înseamnă întocmai ceea ce spune, adică „străină“, la care se adaugă şi o achiziţie semantică ceva mai recentă, anume: „de o frumuseţe stranie“. Degeaba îi depăn povestea Sfintei Barbara care este povestea însăşi a creştinismului sub persecuţia romanilor; cum că sfînta respectivă nici nu a existat, a şi fost scoasă de altfel din calendarul catolic, pe cînd ortodocşii – preţuind mai mult tîlcul decît adevărul istoric al poveştii – au păstrat-o în sinaxar. Iar nedespărţirea de tîlc este în sine un tîlc, unul care întregeşte povestea: în plină eră apologetică, autorii creştini au inventat-o pentru a ilustra dialectica dintre civilizaţie şi barbarie, pentru a arăta că ceea ce sofisticaţii greci şi romani considerau barbarie pură s-a dovedit, în timp, a fi superior valoric. O spune cu aplomb Tatian, în Cuvîntare împotriva grecilor, unde arată că Homer, Heraclit sau Platon erau cu mult sub nivelul de înţelepciune al unui Moise sau al profeţilor. Tatian nici măcar nu foloseşte termenul de „creştin“ pentru a-şi defini poziţia de pe care combate, el spune: „noi, barbarii“.

Deja inventariind sumar substantivele comune create pe seama numelor de triburi migratoare ne dăm seama că barbarii au inspirat dintotdeauna groaza şi admiraţia în egală măsură: ne şochează vandalismul, dar pretindem că preţuim francheţea, sîntem aprigi în tătărîrea celor care nu ne convin, dar ne moleşim în slăvirea celor care ne aduc avantaje. (Las dubletele etimologice în seama lingviştilor zeloşi.) Într-adevăr, malaxorul istoriei învîrte neîndurător în cuva valorilor. Ceea ce a stat cîndva în mare slavă poate cădea definitiv în dizgraţie, iar locul rafinamentului morbid poate fi luat oricînd, dar niciodată înainte de vreme, de vitalista vulgaritate. Azi ne repugnă scuipătorii de seminţe, dar s-ar putea ca peste o sută de ani, dacă o ţinem tot aşa, în Parlamentul României să se voteze prin deflegmarea cojii la punctul ochit „da“ sau „nu“, iar pentru „abţinere“ să nu se scuipe nimic. Vor fi deprins românii, între timp, să execute gestul cu atîta fineţe, încît să nu greşească votul. (Prognozez şi o lejeră deformare funcţională a aparatului bucal.)

De fapt, termenul „barbar“ este unul din acele cazuri în care vocabularul cedează, fiind foarte aproape de eşecul conceptual – o sărăcie terminologică izvorînd chiar din insuficienţa existenţială. Tocmai din acest motiv sîntem tentaţi să-l aplicăm atît de des, pentru realităţi dintre cele mai diverse şi ireductibile. Ne lipsesc epitetele mai pregnante. Spunem că este barbar să defrişezi păduri, dar defrişarea pădurilor a fost unul din primii paşi întru civilizarea omului. Barbari ne sînt iconoclaştii islamişti care distrug exponate antice în muzeul din Mosul, dar iconoclaştii creştini au distrus înzecit în vechime şi, în ambele cazuri, atitudinea unora sau altora celebrează ceea ce Freud numea „un triumf al spiritualităţii împotriva senzorialităţii“. Din doar doi paşi, ne-am şi izbit de contradicţia internă din semantismul „barbariei“: pe de o parte, ea denumeşte senzorialul exuberant, pe de altă parte – abuzul de spiritualitate. Dar realizăm că şi aici, şi acolo, ceea ce se acuză cu precădere este lipsa de măsură, excesul de orice fel, ca şi cum ar exista păcate care, comise cu măsură, în responsabilă autolimitare, ar fi dacă nu bune în sine, atunci măcar veniale. Poate că scuipatul pe stradă discret, la o oră înaintată din noapte, nebăgat în seamă de nimeni, rămîne impunisabil. Dar cum stau lucrurile în cazul crimei de omor? Cît de civilizată este ţara, considerată actualmente etalon universal de civilizaţie, în care încă mai există pedeapsa cu moartea?

Ajungem invariabil la nucleul aporetic al termenului: „barbaria“ desemnează ceva ce nu există sau, mai bine zis, doar insuficienta cunoaştere a Celuilalt, după cum „civilizaţia“ sau „cultura“ descriu doar strîmba cunoaştere de sine. În realitate, în ciuda secolelor de civilizare pe care Norbert Elias ni le-ar atesta generos, înmînîndu-ne totodată şi paşaportul de cetăţean universal, omul – antic, medieval, modern sau postmodern – nu a evoluat semnificativ, iar în spatele nostru atavismele stau coadă. Ajunge să privim peste umăr în oglindă, să ne investigăm nevăzutul spate unde ne place să le trimitem pentru a le putea ignora mai bine: reflexele atavice ne trădează. Sîntem aceiaşi locuitori ai cavernelor, indiferent de afectarea – mimată sau nu – cu care urmărim un concert la Ateneu. Un do de sus din ireala voce a unui tenor ne provoacă fix acelaşi frison pe care ni-l dădea un trăsnet pe vremea cînd nu-i cunoaşteam cauzele, cînd încă nu-l numeam un „fenomen al naturii“. Singura diferenţă este că, în zilele noastre, îl numim şi pe Pavarotti un… fenomen al naturii.

Dar dacă termenul are un nucleu aporetic, înseamnă implicit şi că el este inoperant? Nicidecum. El poate permite judecăţi valide, în măsura în care este aplicat comparatistic. Şi, tocmai din necesitatea travaliului permanent al cunoaşterii de sine, din necesitatea depăşirii complexelor de inferioritate sau de superioritate, el capătă pregnanţă, pentru că abia astfel el descrie practici ce pot şi ar trebui să fie eliminate. Occidentalii descoperă parţial cu uimire, parţial cu indignare, cît de barbari pot fi unii migranţi români prin forţarea regulilor de conduită, prin indiscreţia şi egoismul exacerbate, prin nesocotirea programatică a limitei dintre spaţiul public şi cel privat, prin inadecvarea patentă la tot ce înseamnă societate. Dar nici aceşti migranţi nu sînt pur şi simplu nişte dezrădăcinaţi, ci poartă rădăcinile cu ei. Sursa inadecvării e aici, în cultura care-i hrăneşte spiritual.

Este atît de evident faptul că românilor nu le plac normele de obiectivitate şi procedurile, încît nici nu insist pe absenţa lor în straturile sociale dezavantajate. Mai curînd ar trebui să ne întrebăm de ce lipsesc ele aproape cu desăvîrşire în mediile cultivate, pentru care accesul la informaţie şi la bunurile culturale este garantat. Pentru o interogare mai clară, voi da cîteva exemple, care trădează şubrezenia culturii române în comparaţie cu cea occidentală.

Pentru că, la vremea lui, nu găsise o editură interesată, Gottfried August Bürger a publicat anonim scrierea Minunatele aventuri şi călătorii pe mare şi pe uscat ale baronului von Münchhausen, în editură proprie. Motivul este cum nu se poate mai simplu: a-ţi face o editură pentru a te publica singur era şi este descalificant în Germania. S-a aflat abia la patru ani după moartea lui Bürger cine era autorul, dar asta nu înseamnă că posteritatea i s-a arătat ingrată. Dimpotrivă. Un alt exemplu spune că a institui un premiu (muzical, literar, de creaţie în general) în al cărui juriu să funcţionezi tot tu ca preşedinte sau membru este inimaginabil în lumea civilizată. Persoana privată sau fundaţia care instituie premiul delegă automat procedura de jurizare unor experţi independenţi care oferă şi o motivare pentru decizia lor, dat fiind că raţiunile estetice sînt – cum altfel? – incomensurabile, aşa încît ele trebuie traduse în raţiuni publice. Un al treilea exemplu spune că emisunile de tip monolog sînt nepermise în televiziunile din lumea civilizată. Chintesenţa acestui mediu este comunicarea în masă, iar a lăsa pe oricine să-şi încreţească buzele la nesfîrşit în faţa publicului este o deturnare flagrantă a scopului, o barbarie sub acest raport. Relevantă este şi filiaţia monologiştilor de la noi: înainte de ’89 era doar Ceauşescu – tipic pentru o dictatură –, apoi au venit pe rînd Everac, Badea, Banciu etc. Din aceste exemple succinte, aflăm că ceea ce în România trece drept cultură – şi încă la nivel înalt –, în alte ţări este considerat barbarie. Avem de-a face cu simptomul naţiunii întîrziate, ar spune unii istorici sau politologi, însă ceea ce pare doar o fază de galeş bizantinism s-ar putea dovedi o constantă inexorabilă a culturii române.

Cert este că n-am învăţat nimic din nacazaniile cronicarului, iar semeţia unora care pretind să deţină şi arma, şi toga în acelaşi timp va submina perpetuu eforturile generale de plămădire a unei culturi solide. Dacă astfel de condiţii minime nu sînt înţelese, atunci vom trăi mereu în barbarie – şi nu va fi una sfîntă.

Gabriel H. Decuble este eseist şi poet. Cea mai recentă carte publicată, Tu n-ai trăit nimic, a apărut la Editura Cartea Românească.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.