„– Mărioară de la munte,  
Nu-ţi lăsa părul pe frunte
C-au să-ţi iasă vorbe multe!“  

(M.R. Paraschivescu, Cîntice ţigăneşti, 1941)  

● Prin nuntă, fata participă la ritualul de trecere în noul ei statut de femeie (nevastă). „Astăzi cu fetele / Mîine cu nevestele“ – consfinţeau lăutarii „din vremea lui Caragea Vodă“ această trecere ireversibilă. Conform mentalităţii tradiţionale, totul se schimba la femeia căsătorită: comportamentul, portul, pieptănătura. Părul despletit este un simbol al feminităţii, al frumuseţii, al senzualităţii. Este un element erogen, cu puternice conotaţii sexuale. Mesajul transmis de părul despletit, la vedere, este limpede în cazul fetei nemăritate. Vorba poetului Emil Brumaru: „Pletele-i lin prăbuşite / Să ne trezească simţurile-aţipite“ („Ce gît superb pe umerii înalţi“, 2013). Pentru Geo Bogza, domniţa „aleargă despletită“ şi părul ei este „o chemare“ („Poemul invectivă“, 1933).  

Fata îi seduce erotic pe potenţialii ei peţitori. Iată un cîntec popular cules din Bucovina: „Chica ei cea gălbioară / Mi-a zburat la inimioară; / Cînd îi văd părul pe spate / Mă topesc pe jumătate.“ Despletirea părului fetei de faţă cu flăcăul este, în limbaj erotic, un semnal fără dubii, de supunere sexuală: „Ia-mă, bădiţă, călari / Că nu mai pot di picioari, / Că tu undi-i poposi / Păru mi l-oi despleti / Dumitale că ţ-oi da: / Guriţa… etc.“  

Dimitrie Cantemir a intuit încă de-acum trei secole rosturile acestei ecuaţii: „Ei ş= moldoveniiţ nu socotesc nimic mai de ocară decît să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; şi se socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă, fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul, chiar şi cu pînza cea mai subţire.“ (Descriptio Moldaviae, 1714-1716)

Şi în basmele ruseşti, asocierea dintre bogăţia părului fecioarei şi senzualitatea acesteia este formulată în mod explicit: „Părul ei, împletit într-o coadă, îi cădea pînă la călcîie şi-a început lumea s-o preamărească pe Vasilisa, fata de împărat, zicînd despre ea: păr de aur are şi-i frumoasă fără de asemănare.“ Coordonatele ritualului de iniţiere a fetelor şi cele ale basmului popular se intersectează. Interdicţia de a tăia părul fecioarei pînă la căsătorie (pentru a atrage bărbaţii) este urmată – după căsătorie – de obligaţia de a-l tăia sau, cel puţin, de a-l ţine acoperit (pentru a nu atrage bărbaţii). Vorba unei zicale populare ruseşti: „O fată tînără poate să se distreze şcu băieţiiţ atît timp cît capul nu-i este acoperit.“

● Dacă în estul Europei, cozile şi basmalele rezolvă această problemă de cultură tradiţională, la populaţiile semite, măsurile sînt mai radicale şi de natură religioasă. La arabi, sînt nenumărate procedee, reglementate de tradiţia religioasă islamică, de a ascunde zonele erogene ale corpului. Cea mai uzuală metodă, basmaua islamică (arab. khimar hijab), menită să ascundă complet toată podoaba capilară a femeilor măritate, este prevăzută în Coran. Conform cărţii sacre (Coran, XXIV, 31), au dreptul să vadă părul neacoperit al unei femei doar soţii, taţii, socrii, fiii, fraţii şi fiii acestora. Dar şi bărbaţii au obligaţia de a nu se uita la elementele femeieşti care i-ar putea excita: „Spune drept-credincioşilor – a spus Allah – să-şi plece privirile şi să aibă grijă de membrele lor bărbăteşti.“ (Coran, XXIV, 30)

La femeile evreice din mediul iudaic ortodox, măsura era/este şi mai radicală. Cînd se mărită, femeia îşi tunde foarte scurt părul de pe cap şi îl înlocuieşte cu o perucă (ebr. pei’ah; idiş. sheitel). Chiar şi aceasta trebuie să fie acoperită cu o pălărie specială. În contractul ceremonial de căsătorie (ebr. ketubot) se specifică în ce situaţii – considerate limită – poate bărbatul să divorţeze. Una dintre ele: dacă nevasta apare în public cu părul (capul) neacoperit.

Pentru istoricul Titus Livius, era suficient să spună că femeile romane căsătorite („matroanele“), care devin bachante, „umblă cu părul despletit“, pentru a caracteriza ritualurile acestora ca fiind „orgiastice“ şi „desfrînate“ (Ab urbe condita, XXXIX, 13). Caracterul erogen al părului a fost cîntat şi de poeţii Antichităţii. Cu „o pieptănătură frumoasă“ – spunea Ovidiu – fecioarele puteau „s-aprindă iubirea“ băieţilor, fără să recurgă la farmece sau afrodiziace: „Unele şfeteţ îşi fac şi la ţară o pieptănătură frumoasă; / Astfel aprindeţi mai lesne în inimi văpaia iubirii, / Fără vrăjite-ncîntări sau buruiene de leac“ (Medicamina faciei femineae, 29-38). 

Părul ca element erogen este o temă arhaică. Simpla vedere a părului, chiar şi desprins de corpul femeii, generează impulsuri erotice. În indexul de motive folclorice al etnologului Stith Thompson (Motif-Index of Folk-Literature, 1932-1937), acest subiect este bogat documentat. El se află indexat la nr. „T11.4.1. Love through sight of hair of unknown princess“. Dimpotrivă, fecioara poate scăpa de insistenţele unui „iubit nedorit“ tăindu-şi cosiţele de păr: motivul nr. „T327.7. Girl escapes from undesired lover by cutting off her plaits of hair“.

● Fata Pădurii este o fiinţă violentă şi hipersexualizată din mitologia populară, născută mai ales din fanteziile erotice ale oierilor din nordul Transilvaniei. Cu ea are de-a face bărbatul despărţit de „drăguţa“ sa, cel care „se gîndeşte prea tare la ea“. E un fel de Zburător feminin. Fiind fecioară („că-i fată, n-are bărbat“), ea este imaginată ca o fată frumoasă, „cu păr lung şi despletit“: „Fată mîndră despletită, / Cu cosîţă aurită, / Cu pieptîn de lemn de brad / Ea să pieptăna pă cap.“  

Două caracteristici definesc sexualitatea ei excesivă şi animalitatea-i constitutivă. Pe de o parte, Fata Pădurii are „ţîţe pă tot corpul“, chiar „şi în gură“. Pe de altă parte, ea este o „fată frumoasă“, cu „păr mare“, revărsat pe spate „pînă-n călcîie“, dar şi cu pilozitate pe tot trupul, „de la gîtu-n jos“. În limbaj popular, ea este o fată „flocoasă“: „Acolo era o fată cu ţîţele ca muierile şi în gură! Şi cu trup ca muierile şi cu păr lung, negru… Da de la gîtu-n jos toată, toată, toată o fost păr. Ca ghibolu’ ş= bivolu’ţ. Şi cu ţîţă şi pă trunchi şi pă tot corpu.“

În relaţiile erotice cu flăcăii (contact sexual, dans etc.), aceştia sînt răniţi sau omorîţi de Fata Pădurii: L-o jucat şpe feciorţ pînă l-o omorît.“ Demoniţe similare sînt legendara „Avestiţa“ sau „Aripa Satanei“, cu păr lung pe cap şi pe corp, sau „Fata sălbatică“ – femeia fatală din baladele populare româneşti: „Cîţi voinici s-au dus, / Toţi că s-au răpus. / Fata sălbatică, / Mare, năpraznică.“ Subiectul este răspîndit şi în literatura populară a lumii. A se vedea în Indexul motivelor folclorice, întocmit de Stith Thompson, motivele „F441.6.3. Sexual relations with wood-spirit fatal“, „F302.3.4. Fairies entice men and then harm them“, „F585.1. Fatal enticements of phantom women“ etc. 

Fragmente dintr-o carte în pregătire: Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură

Andrei Oişteanu este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română. Volumul său Narcotice în cultura română (Polirom, 2011) a fost distins cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor şi a fost recent publicat în Germania.